Adina Speranta - poeziile altor autori

Se iubeau,
dar nu pentru că se vedeau rar
- aşa cum s-a consemnat mai târziu.
Se iubeau pentru că aveau aceeaşi frică

Nu se mai luptă crengile-ntre ele,
La ţărmuri barca nu se mai frământă-
Oştiri de valuri, ce sălbatec cântă,
Nu-şi mai arată pumnii către stele...

Luceafărul senin răsare,
Umplînd de vis văzduh şi mare…

Pătruns de focul lui cel blînd,

Cu făptura ei de floare
Şi cu daruri noi,
Veşnica biruitoare
A sosit la noi.

Se ciocnesc nebuloase,
Sisteme solare, stelare.
Aştri se sting şi devin materie moartă
Ori învie apoi ca o Supernova.

Am şi trecut de-o eră, mi se pare,
Căci nu mai sunt boieri peste ogoare,
Ori peste aur domni, iar ca cetăţi
Pentru săraci nu-s doar pustietăţi.

Nu poţi fi moartă cât mai sunt eu viu
Te simt în orice fibră din fiinţă,
Nu te primeşte Lethe-n nefiinţă
Cât mie-mi este dat ca să mai fiu.

Care-au putut veniră după steag,
Era destul de roşu ca să-l vadă,
Iar unii s-au oprit pe câte-un prag,
Rămaşi nevolniciei proprii pradă.

Ce să vă spun? Noi ăştia suntem prea comunişti
Ca să mai fim, de soarta ce ne pândeşte, trişti;
Fireşte soarta noastră de inşi supuşi la soarte,
Căci drumul nostru-n viaţă, el, nu cunoaşte moarte.

Aicea, printre Ardeleni, mă simt acasă.
În fiecare văd un nepot de-al lui Horea, de-al lui Iancu.
Ai! ce s-or mişca-ntr-o bună zi Munţii Apuseni,
Ce s-or urni din loc, ca urieşii!