Poezii despre Adevăr:

Crengile nu mai sunt calme
copacii trag în noi cu flori
iar mugurii focuri de arme
ne urmăresc cu primii zori

Aruncați poemele la câini
ca pe-o inimă însângerată
dar spălați-vă pe mâini
dacă ele încep să bată

Te joci cu mine, viață, dar nu-s marionetă,
Culoarea amăgirii m-a-mbrățișat de mult,
Te-amuzi întortocheată, cu glas de șansonetă,
Sfidând nevolnicia din trunchiu-mi de adult.

Din cenușă-au înflorit speranțe.
Le-am udat cu stropii de argint,
Izvorâți din clipe ce nu mint,
În iubirea fără de restanțe.

De-aș atinge nemurirea, n-ar mai fi nimic de zis,
Desuetele secunde nu m-ar transforma-n proscris
Al destinului haotic, ce mă poartă ne-ncetat
Spre zănatice himere, cu eșecul garantat.

Statui de visători, sculptate-n lut,
Iubirea ne insuflă zilnic viață,
Pe-o pistă scufundată-n absolut –
O destinație ascunsă-n ceață.

Azi, îmbrăcați în zdrențele durerii,
Nu suntem nici la modă, nici vetuști,
Închiși în reprobabile, noi cuști,
La granița mâhnirii sau căderii.

Doar câteva pietre care ar putea schimba
soarta imperiului
dacă ar vorbi,
ori oameni cu gânduri scânteietoare la

Plouă peste lume cu adânci suspine,
Iar speranța nouă tinde spre ocult,
Așteptăm o rază care să ne-aline,
Retrezind zglobie-al fericirii cult.

Într-o lume imperfectă, suntem jalnici manechini,
Îmbrăcați la repezeală într-o haină grea de spini.
Cocoțați ades pe-un soclu de penibile visări,
Ne alegem doar cu prafu-n repetabile-amânări.