Poezii despre Adevăr:

Sufletul, divina forţă
creatoare de viaţă,
omenirea-nsufleţeşte,
dându-i duh şi cutezanţă.

Trecut-au ani şi anotimpuri
de când pământul îl umbresc,
a soarelui caldă lumină
şi-a lunii raze mă-nsoţesc.

Ce a fost întâi şi-ntâi?
Iată marea întrebare!
Poţi s-o pui tu orişicui,
Să răspundă nu e-n stare.

Cineva,
Nume ştiut,
M-a rugat frumos
Sǎ renunţ

Sunt ofilită şi mă doare,
am fost cândva încântătoare.
Prietenii curte-mi făceau
şi unii-n taină mă iubeau.

Sar nasturii gândirii mele,
Lăsându-mi raţiunea goală,
Pe-obraji cad lacrimile grele
Rostogolindu-se în poală.

Rugǎciunea ca mister
Îţi aduce şi penumbre
Ce te-nalţǎ
Pânי la cer

Să ai prieteni şi să fii trădat?
de multe ori s-a întâmplat...
ei - trădătorii, dragii mei,
pot fi consideraţi mişei.

Mizeria şi luxul adesea sunt expuse
În vǎzul lumii goale, cǎ alfel nu-i de bine,
Dar nu cobor la norme de alţii contrapuse
Obişnuinţei mele să fac ce se cuvine.

Mă străduiesc şi eu,
Ca omul,
Să exist
Şi să am o înţelegere