Popescu Nicoleta - poeziile altor autori

De pe tavane-ntunecate,
Tăcute lacrimi cad mereu,
Şi parcă tot sporesc din greu,
Din mari izvoare depărtate.

O grădină îngeri meșteri
Zugrăvit-au la fereastră,
Și e frig în casa noastră,
Ca subt bolta unei peșteri

Negura nopții doarme pe mal,
Ca răzbunarea unor blestemuri,
Reci sunt de crivăț negrele vremuri,
Te voi cuprinde ca să nu tremuri,

Un glas blajin din lumi întunecate
Îmi tremură cu sfânta lui vibrare
A gândurilor caldă întrupare
În pacea unei liniști fermecate…

Lucrurile lumii acesteia
Sunt bătute de vânturi ca trestia,
Numai dragostea noastră stă dreaptă
În bătaia vântului şi aşteaptă.

Tocmai în zori se sfârşi acel chef.
Nu mai aveam nici un picur în cupe.
Era plină doar amfora grea de sidef,
Dar nici unul din noi nu ştia s-o destupe.

Nu pot să nu mă-mbăt aici de zări
Şi nici nu ştiu de nu mă-mbată marea,
Sărut în tălpi surorile cărări
Şi-ascult încet cum cade-n ele zarea.

Spuneai că niciodată n-o să piară
Acel minut – şi totuşi a pierit,
Aşa încât mi-am zis că o să moară
Şi dragostea – dar, vezi, ea n-a murit.

Taci, să s-audă noaptea care vine!
Taci, să s-audă pasul ei sfios!
De-acum începe-alt glas să cânte-n mine,
De-acuma glasul tău e de prisos.

Din noaptea-aceea neagră nu mai ştiu
Nimic despre vecinul meu ca scrumul.
Poate-a plecat în zori, de timpuriu,
Poate-a murit, căutând zadarnic fumul.