Poezii despre Natură:

Pe ulițe triste se stinge o vară,
Se scurge lumina din ziua amară,
Își poartă amurgul lumina din plin,
Cu pași de tăcere spre-al serii senin.

Am mutilat plămânii verzi ai lumii
Și-i franjurat al ei combinezon,
Cerescul soare crapă fața humii,
Certându-ne prin ochiuri de ozon.

Tăcerea nopții se coboară
Peste poteci de-argint și dor,
Și-n mine crește-o taină clară,
Mister suav mereu în zbor.

Sub cerul stins, veghează iarăși luna,
Cu ochiul trist, din colțul ei de lume,
În pieptul meu se frânge iar furtuna
Și plânsul nopții cade fără nume.

Ecou spãlat de ploaie
Pe drumul bãtãilor prelungi de clopot.
Paşii mei se-nfundã-n lutul moale.
În urma mea,

Pe cer se-nalță blând misterul,
Și vântul poartă efemerul.
Reflexia din lac se frânge,
O rază-n apă lin se stinge.

Luna răsare-n vis tăcut,
Pe cerul vechi și absolut,
Cu-o reflexie de argint
Și sufletul în labirint.

Mă cheamă tăcut muntele-n zori de cuvânt
Cu fruntea-n lumină, cu pașii pe vânt,
În piept sub piele un vis netulburat,
De ceruri albastre și timp nemăsurat.

Se scriu cuvinte-n noaptea fără nume,
Șoptite-n tremur, ca o taină-n lume,
Cuprinse-n raza rece de lumină,
Ce cade lin pe fața mea senină.

Luna coboară pe scena din cer,
Noaptea își țese tăcerea în ger,
Pașii ei tremură lin peste vis,
Tot universul e necuprins.