Poezii despre Natură:

Sub cerul moale, plin de dor și stele,
Plutesc tăcute frunze sub umbrele.
Le poartă vântul, dulce adiere,
Prin visul meu care în veci nu piere.

Pe cerul senin arde tainic un vis
Se stinge lumina în umbre ușoare
Din ramuri coboară o frunză de iris
Și vântul o poartă pe drumuri stelare.

Sub raza reflectoarelor pășesc ca o regină,
Cu pasul meu de foc sunt vis și sunt lumină,
Se-aude din mulțime murmur de curcubeu
Cum glasurile strigă: vedeta sunt chiar eu.

Pe câmpurile blânde adie iar un vânt,
Șoptind tăcut în suflet un august în veșmânt,
O amintire vie ce plânge în culori,
Din frunza care cade prin crengi și printre flori.

Răsare luna albă peste crâng,
Se varsă-n valuri visul peste ape,
Și-n ramuri tainic vântul bate blând,
Iar stelele pe cer se-adună-n șoapte.

Pe ulițe triste se stinge o vară,
Se scurge lumina din ziua amară,
Își poartă amurgul lumina din plin,
Cu pași de tăcere spre-al serii senin.

Am mutilat plămânii verzi ai lumii
Și-i franjurat al ei combinezon,
Cerescul soare crapă fața humii,
Certându-ne prin ochiuri de ozon.

Tăcerea nopții se coboară
Peste poteci de-argint și dor,
Și-n mine crește-o taină clară,
Mister suav mereu în zbor.

Sub cerul stins, veghează iarăși luna,
Cu ochiul trist, din colțul ei de lume,
În pieptul meu se frânge iar furtuna
Și plânsul nopții cade fără nume.

Ecou spãlat de ploaie
Pe drumul bãtãilor prelungi de clopot.
Paşii mei se-nfundã-n lutul moale.
În urma mea,