Mierla - poeziile altor autori

În New England, nu există ceva mai frumos decât ambarcaţiunile.
Fiecare ea însăşi. Închipuie-ţi vopseaua albă
Valsând cu nava la ancoră pe fiecare val, de fiecare dată;
Apoi, catargul şi greementul ordonat, părţi ale acestora,

Inima mea s-a hotărât, în fine,
Şi mi-e teamă că tu eşti alesul.
Dacă-ai alt plan, renunţă la el mai bine,
Căci inima mea s-a hotărât, în fine.

Nu-ţi promit că n-o să fiu niciodată furioasă,
Nu-ţi promit că-o să fiu mereu blândă şi de treabă.
Dragul meu, sper că ştii la ce te-înhami,
Numai la-început iubirea este oarbă.

Afurisiţii de bărbaţi-s ca rablele de-autobuze:
Aştepţi câte-un an s-apară unul dintre ei,
Iar când, într-un târziu, se iveşte unul
Mai apar vreo doi sau trei.

Cât de melodioasă-i vocea mării!
Şi Oceanul care-aduce dovezi, mărturisiri...
Iar fiorul uşor al trestiei subţiri
Aduce o delicateţe-n plus cântării!

Un ţinut de gheţuri înclinate
Îmbrăţişat în arcul unui cer cu tencuială gri
Se-abandonează pe sine însuşi
În eternitate.

Îmi este teamă să reflectez la propria mea moarte,
Când va veni – și dacă atunci, cu plămânii-n pioneze,
Voi horcăi lipsit aer în ora cu cadrane sparte
Sau, resemnat, îmi voi aștepta creierul să explodeze.

Suntem copiii apelor albastre unde suflă vântul tare,
Bagajele-s la bord, e timpul să plecăm pe mare.
Echipajul e la posturile de manevră, urlă toată trupa:
“Trageţi continuu, trageţi zdravăn, molaţi parâma pupa.”

Timpul era plecat, se-afla-n altă parte;
Erau acolo două scaune şi două pahare-alăturate,
Şi doi oameni c-un singur puls, intens foarte,
(Cineva a oprit scările rulante):

Eu nu-s de-acord ca inimile iubitoare să fie-închise-n lut profan.
Dar aşa au stat şi stau lucrurile, două capete şi-un pod:
În întuneric intră toţi, cei înţelepţi, cei frumoşi, cei cu suflet diafan,
Împodobiţi cu flori în ora de plecare; dar eu cu asta nu-s de-acord.