îmi amintesc, eram lihnit de foame într-o
cămăruță dintr-un orășel ciudat,
cu jaluzelele trase la ferestre, ascultând
muzică clasică;
eram tânăr, atât de tânăr încât mă durea, parcă aveam un cuțit
înfipt în mine,
singura șansă era să mă ascund undeva cât de mult timp
pot –
nu din milă pentru mine, ci pentru ca o șansă a mea de doi lei
să-și poate încerca puterile.
vechii compozitori – Mozart, Bach, Beethoven,
Brahms erau singurii cu care puteam vorbi, dar
ei erau morți.
în cele din urmă, înfometat și bătut, a trebuit
să bat străzile pentru a găsi niște slujbe
monotone,
prost plătite,
pentru a fi intervievat
din spatele unor birouri de niște oameni ciudați,
fără ochi, fără fețe,
de oameni care-mi răpeau orele
sfâșiindu-le,
pişându-se pe ele.
acum lucrez pentru editori, pentru cititori, pentru
critici literari;
dar încă mai pierd timpul la un pahar cu
Mozart, Bach, Brahms și cu
Bee,
prieteni buni,
adevărați bărbați;
uneori de tot ce avem nevoie
pentru a putea supraviețui
sunt cei plecați de pe lumea asta,
ei zguduie pereții
care ne rețin
în închisoarea lor.
Distribuie: