Poezii despre Iubire:

Mă doare floarea din fereastră
Și lacrima din glasul tău,
Iar marea nu mai e albastră,
Și timpul parcă-mi e călău.

Fiecare gând —
pare spânzurat în capul meu
de niște funii de fum —
se leagănă între „a fost” și „n-a fost niciodată”,

Am fost aproape de destin,
Dar pașii ni s-au rătăcit,
Maeștrii cruntului declin
Am devenit și am pierit.

Mă așez în fața oglinzii
ca în fața unei instanțe —
fără martori,
fără avocat,

Azi-noapte am stat în vis la masă cu Dumnezeu.

L-am întrebat de ce lumea asta pare făcută pe grabă,
ca o casă ridicată pe un sol mlăștinos, în prag de iarnă,

Am iubit la nebunie
Și-am pierdut tot ce-am avut.
Sufletu-mi stă cu chirie
Într-un timp aproape mut.

Pe-o stradă închisă,
Ca o minte îngustă,
Din negura adâncă
A minți mele doritoare,

O lună ești și te privesc în fiecare noapte.
Eu, ca un soare luminos, te văd, dar ești departe.
Mi-e dor de tine, luna mea, și-ți trimit o rază,
Aștept cu dor să ne-ntâlnim, dar mai este-o groază...

E timpul să te culci,
Iar patul tău te cheamă
Cu vorbe moi și dulci,
Iubito pământeană.

Plictisit de paradis
Și privind de sus Pământul,
Loc cu haos dinadins
Și lipsit de tot ce sfântu-i.