Felix - creaţii proprii

Ne bântuie geruri mușcând nemilos
Cu colți de cumplite dihănii,
Și-n răni suflă vântul țipând dureros
În goană nebună de sănii.

Cu vânturi ce cântă prin coame de cai
Și brume țipând sub copite,
Ne-nvăluie toamna, purtându-și pe strai
Odăjdii de-arămuri topite.

Lacrimi pe Prut

Lumina plânge-ntr-un etern crepuscul
Pe apa-nlăcrimată de la Prut,

Din ce adânc de ocne-ntunecate
Răsari în gene cînd te furişezi,
Şi-mi arzi, când faţa tristă mi-o brăzdezi,
Şi inima cu falduri sfâşiate?

Cu fum scriu pe ziduri feştile funeste,
De bezne, de moarte, de-un tragic final,
De ziua-nghiţită de noapte, brutal,
Căci Azima păcii S-a dus, nu mai este.

Pe noaptea de patimi se-ascute jungherul
Şi bubuie ura strivită-n torace
Când mâna rebelă atinge mânerul,
Dar Mielul de jertfă priveşte şi...tace!

S-a răsculat lumina, revendicându-şi timpul
Şi calendarul însuşi a nechezat din file,
Când s-a schimbat cu zumzet de viaţă anotimpul
Şi-o diademă pus-a, de zâmbete, pe zile.

Istoria strigă: Sus steagul, române!
Şi-n dangăt ne cântă cu foc în simţire
De-o ţară născută pe plaiuri cu grâne,
Ne cântă de-un Milcov sorbit spre Unire!

Igluul meu din blocuri de tăcere,
Cuprins de-al necuvintelor îngheţ,
Mă ţine-ncarcerat cu bariere
Plătind al nerostirii mele preţ.

Nu mi-e cald, nu mi-e frig, nu mi-e sete, cumva
Mi-e, aşa, o simţire aparte;
Am găsit! Da, mi-e...alb, şi aceasta-i ceva
Mai presus de viaţă şi moarte.