Felix - creaţii proprii

Pe umerii zilei lumina difuză
Îşi caută drumul prin nord şi prin sud,
Prin estul şi vestul ce-n ploi se exclud,
Şi ziua, ea însăşi, ne pare ursuză.

Intrăm cu noul ev în carantină
Punând bizareriilor hotar,
Căci au uitat cocorii să mai vină
Și-avem un anotimp interimar.

Citeşti în mine, Doamne, ca-ntr-o carte
Căci înainte-Ţi nu-i nimic ascuns,
De ochiul Tău nimic nu-i prea departe
Şi nici măcar vreun ciob de gânduri sparte

Sondez, vâslind cu sete din formule,
Şi-n Univers cu totul mă afund,
Dar simţurile nu îmi sunt destule
Când tainele îmi colcăie-n celule,

Doar gândul fâlfâie înaripat,
De pe planeta mea cu ochi albaştri
Pornind prin univers la colindat,
În zbor cu aştrii.

Părea că timpu-n cursu-i linear
S-a îndoit, vrând parcă să se rupă,
Când Te-ai născut Tu, bornă de hotar,
Ca să împarţi, în funcţie de Har,

Se-anină țurțurii de calendar
Și ultima sa filă stă să cearnă
Omăt, când caii crivățului, iar,
Mușcă zăbala, nechezând a iarnă.

Când ai văzut geometria mea,
Un amalgam de unghiuri ascuţite
Şi de secante dureros ţintite
Pe planşa vieţii ca o canava,

”Și, din pricina înmulțirii fărădelegii, dragostea celor mai mulți se va răci.” (Matei, 24:12)

Se-aude prin ramuri al iernii prolog
Cu vaiere lungi și stridente,

Mi se oprește țipătul în gât,
Durerea însăși devenind fierbinte,
Când văd pavilionul coborât
Umbrind cernit spitale și morminte.