Daniel Vișan-Dimitriu - creaţii proprii

Mi-e sânge-n cer și-n gândul ce îmi poartă,
În clopote întoarse a potir,
Bucăți de suflet și de viață moartă
Plutind pe lacrimi prefăcute-n mir.

Nu știu de ce zăbrelele-ai tăiat
Și ai dezlănțuit atâtea Furii
Din adâncimea-ntunecată -a urii
De care, de o viață, am uitat.

Spune-mi, femeie cu părul tăciune,
Ochi de-ntuneric și gură de foc,
Cine pe lume-ar putea să-ți îmbune
Inima smulsă din marele joc?

De-ai să-ți așezi,
În miez de toamnă,
Obrazul fin la pieptul meu,
Te voi primi

Am jucat la poker ultimul cuvânt
Și-am pierdut. Pe masă, au rămas tăceri,
Care mai de care șuierând a vânt
Risipit în zborul către nicăieri.

Să fie vina toamnei ce știu că îi plăcea,
A razelor de Soare și-a strălucirii lor
În trecerea prin norii ce par a le veghea
Căderea spre pământul de ele cerșetor?

Octombrie-a venit c-un cântec nou
În simfonia stropilor de ploaie
Ce strălucesc pe ale toamnei straie
Surprinse în al anului tablou.

Deschide-mi ușa, vis ce te-ai ascuns
În lumea de-ntuneric nepătruns
Și nu mai vrei să ieși, nu vrei să-mi lași,
Din ce-mi erai, nici urmele de pași!

Te-așteaptă-n nemișcarea tăcerii ruginii,
Cu umbra ta să mângâi întinsul lor covor
Pe-aleea-n care toamna te cheamă să revii,
Cu pașii tăi să-mprăștii suspinele de dor.

E-o toamnă frumoasă, iar zilele trec
Prin mine, prin tine, pe drumul de-abis
Pe care și astăzi privirea-mi aplec
Și-i mângâi tăcerea în care s-a-nchis.