Daniel Vișan-Dimitriu - creaţii proprii

Mai cântă-mi, iubito, cuvinte,
Mai spune-mi povestea de iarnă
Cu albul de-afară ce minte
Că vrea peste noi să se-aștearnă.

Dintre vise cuminți
Transformate-n dorinți,
Se mai naște un dor, nedorit, arzător,
Și plutește prin zidul icoanelor vechi

Te-anunț că-n decembrie ninge,
Iar fulgii doar cad, nu aleg
Nici mâinile care-i culeg,
Nici sufletul ce-l vor atinge.

Scrie-mi gândul pe-o răscruce
cu o pană de lumină
izbucnită când se-nchină
cuiele înfipte-n cruce

În Regatul de Nord, revenit din eter,
Galopează, în zori, fiul Marelui Ger,
Așternând sub copite săgeți ce se-nfig
În pământul cuprins de un ropot de frig.

Ți-aș scrie și te-aș invita
În parc, pe vechile alei,
Să ne-amintim de anii-acei
Când totu-n jur ne surâdea.

În orașu-n care norii se revarsă cu tristețe,
Pașii ei urmează calea pelerinelor răzlețe,
Pe sub ziduri și balcoane, pe sub streșini picurânde,
Peste dalele spălate de șuvoaie spumegânde.

Ce-mi bâzâie-n cap gărgăunii
Și-n ochi, ce scântei mi se-aprind
Când frâul ce-l pun pasiunii
Se rupe și cade, bufnind.

Tu, suflet rătăcit, cum nu știi, oare,
Că n-am plecat și nu ne-am despărțit?
Sunt încă-n tine, viu, căci o plecare
Ar însemna pustiul de sfârșit.

Când noaptea își va recunoaște vina
Și va pleca, lăsându-mi dezvelit
Un trup ce-l voi privi, îndrăgostit,
Tu nu vei ști, vei fi precum lumina