Daniel Vișan-Dimitriu - creaţii proprii

Când privirea ta se-nchide pe un umăr ce-o așteaptă,
Gândurile mele urcă scara viselor o treaptă
Și aleg doar visul care-ți face noaptea sărbătoare:
Cel cu noi pe-o plajă goală, îmbătându-ne de Soare.

În tabloul nocturn, e un tropot intens
Și-un vacarm de Infern în coșmarul ajuns
La hotarul din vis ce se vrea nepătruns
De copite ce fac Paradisul nonsens.

În zborul meu, am aripi de cuvinte
Născute din iubire prin descânt
Și strălucind ca primul jurământ
Pe care-aș vrea să mi-l aduc aminte.

Amăgitoarea clipă, îmi vine din trecut,
Plutindu-și strălucirea pe aripi de păcat
Întinse peste-o noapte și-un suflet de-mprumut,
Purtat de-un trup ce-l știe, din lanțuri, dezlegat.

Când mi-am chemat cuvintele-napoi,
Era o zi ca toate celelalte
Rostogolită-n timp ca un șuvoi
Ce, uneori, mai pare să tresalte,

Ridică-ți privirea, bătrâne șoimar,
Cu norii, prin ceruri, sunt eu,
Acela ce-ți vine, în traiul amar,
Cu prada în gheare, mereu.

Eu nu credeam că visurile cântă
Atunci când văd că intri-n lumea lor,
Nu-n mers ușor, ci-n pas șovăitor,
Sub gândurile care te frământă.

Prin visele tale cu mine,
Sunt eu sau o umbră fugară
Din cele ce-ți lasă amară
O lacrimă-nchisă în tine?

Cerul meu s-a îmbătat de iarnă
Și se clatină-mbrăcat în nori
Care-i cer steluțele să-și cearnă
Peste orbi, prin lume călători.

Pe ramul tău înmugurit de dor,
Mă legănam în visul alb, de iarnă,
Sub nori din care m-așteptam să cearnă
Cu fulgi de-un verde cald, amețitor,