Subit* - Nichita Stănescu

Timpul se strânsese într-un singur punct,
soarele și planetele erau răzlețe amprente,
piatra era o amprentă de timp,
amprentele lăsate pe geam de mâna mea
erau amprentele timpului,
dar el are gravitație
și asta îl curbează și îl pierde.
În jurul sentimentelor mele
se curbează lumina,
în jurul inimii mele
se curbează timpul,
secundele devin din ce în ce mai grele…
— Ce bolborosești acolo, mă întreabă daimonul meu,
ciulindu-și urechea.
Ce bolborosești acolo?
— Nimic, nimic, i-am răspuns
încercând să nu-i răspund,
compuneam o rubaiată, și atât!
— Ce fel de rubaiată, m-a-ntrebat daimonul
— O rubaiată despre mersul iubitei mele.
— Și cu ce vers vroiai să începi, cu ce metaforă?
— Probabil că vroiam să încep
cu o metaforă de felul ăsteia
pe care-ncerc să ți-o traduc acum:
mersul iubitei mele seamănă
cu amprenta unui sultan
pe un act de la înalta curte dat!
— Cam lung, cam lung pentru întâiul vers!
— Într-adevăr, cam lung, cam lung!

——————————————————————————————-
sursa: @versurisubfloridetei

Adăugat de: versuri sub flori de tei

vezi mai multe poezii de: Nichita Stănescu