Seara grâului - Ion Caraion

Sfârșit de Prier… și fiersese
o arșiță dulce prin maci.
Doar câteva presimțiri întâi, doar câțiva fluturi buimaci
și dintr-o dată jur-împrejururi omătul a-ntins fețe de mese.

Prin seara grâului, grasă
se prelingea ca o nuntă
de la miazănoapte, măruntă,
crivățul în chip de mireasă.

Cu laptele din iarba sucită
a venit să se culce zăpada.
Țărmul a săruri, tâmplele ca-n Torquemada
miroseau a caverne, a smârc și-a astralită.

O câmpie de lemn… Uun potop de petrol…
Macii. Grâul.
Și din toate părțile, râul
oamenilor în capul gol.

Muieri și bărbați după noi,
din butuc în butuc prin spalierele viii,
alergau asvârlind cu copiii
ca la vremea de apoi.

Mi s-au dezgărdinit unghiile… degerătura
a scrumit carnea și plantele.
Aerul ustura ca tinctura,
scânteia văzduhul ca diamantele.

Și s-a făcut întuneric și plini de țiței
pe brațe ploi duceam, pe haine o nea de smaralde,
Așchii de noroi ne-ncoronau mersul, câmpul într-un hal de
înfricoșată rugare plescăia din bocanci grei.

Ce potmol! Ce sabat!
Unii pe tărgi, alții în toiege,
fiecare rege
serba mortul care n-a mai înviat.

Iar un nebun, un nebun aromând a flori de cais,
învelit cu roaba, dar plouat cu găleata
cuprinsese grâul în brațe și – „Semiramis! Semiramis!”
șoptindu-și în noapte, vorbea cu lopata.

Nici un copac. Nici o fântână.
Treceau hergheliile vântului sur.
Pe cerul crăpat ca un ciur
cresc stele, spunea cineva, crește țărână.

Ne-au izbit cu bâtele. S-a-ncovrigat sângele-n vine ca
o salamandră.
Nu mai eram oameni. Împrejurimea părea o piele de drac.
Și-am auzit: „Iartă-le! Iartă-le că nu știu ce fac…”–
din fiecare buleandră.

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Ion Caraion