Se topește-n turla noastră
fără sânge... fără an...
fără umbră... fără os...
ca un domn de zahăr tos,
arătarea când albastră
când ca plumbul-bolovan
poate-a unuia Hristos
(corbilor ca să se-nfrupte
aruncat la el în mirt)
poate-a unui mort în lupte
din afara timpului,
poate-a unui hărăzit.
Spinului, ghimpului
cu care mă-npung
(degete rupte,
hârburi mici, ochii) –
îi răsare un prunc
înainte, în rochii
de satrap
numărându-și, înainte,
castele.
Noapte, ieși din dulap,
să vezi cum se nasc stelele
fiecare, sfios, una
(fantastică faună)
din moartea celeilalte.
Ca Hristos ori luna
de pe turlă. Satrapul
își caută capul
satârele, frica
(Altfel n-ar avea curaj)
prin țărână și miaună
la idolul gintei: pisica.
– Furai.
– Furași
logoreica rochie. Ursul
și mai cine te-a văzut?
– Nimeni.
– Simplu. Tai-o. Cred
c-o să-și bâlbâie discursul
și-atâta. Lângă pled,
luna-și culcă șarpele.
Stelele ca oarbele
înotau în absolut.
Umere la umere
sub copacii informi,
pune să le numere
pruncul pleiadele.
Și scade-le, scade-le
una din alta, până adormi.
Distribuie: