Osmoze - Ion Caraion

trăiesc de când trăiește omul
visez de când visează pomul

continuă ilimitare

sosesc de când sosește iarba
și-aduce-n spate rezervoare
vrăjitorești – ea, numai oarba
arhitectură călătoare

cobor de când coboară lună
mă-nalț de când se nalță soare
răsun de când în munți răsună

exist de când există mare
mă rog de când e dumnezeu
obositor și obosit
la mine-n somnul cel mai greu
la mine-n cerul ciuruit
visătorească transparență
un joc de prisme infinit
pisând galactic și-n absență
în necontur, în necadență
(ci care flaute reflectă)
pe logosuri, eter și mit
o formă pururi perfectă
mă mir de când se miră macul
mă nasc de când se naște piatra
nechez de când nechează dracul
și-și cheamă iepele și coase
cu bine-n cosmos, nebuloase
tresar de când tresare vatra
fantasmagoric și se-ncarcă
peste sincopă și genune
de fascinații ca o barcă
mă rog de când e rugăciune

și-alerg de când aleargă spuma
și-adun de când adună timpul
îndur de când îndură huma
înțep de când înțeapă ghimpul
sosesc de când sosește apa
respir de când respiră vântul
mă rog de când se roagă-n cântul
viorii, liniștea și graba
și focul tulbure și scama
sacralității de țărână,
mă-ngân de când lumea-i îngână
acestei glii thanatograma

și beau de când se bea ființă
visând de când visează pomul
acolo-n marea mea căință –
trăiesc de când trăiește omul.

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Ion Caraion