Moartea poetului este viața sa (IV) - Khalil Gibran

Aripile întunecate ale nopții au învăluit orașul peste care Natura a așternut o mantie de zăpadă albă și pură; oamenii au părăsit străzile, retrăgându-se în casele lor în căutarea căldurii, în timp ce vântul de nord dădea târcoale, plănuind să pustiască grădinile. Acolo, la marginea orașului, se afla o colibă veche, împovărată de zăpadă și gata să se prăbușească. Într-un colț întunecos al acelei cocioabe se găsea un pat sărăcăcios în care zăcea un tânăr pe moarte, privind fix lumina palidă a lămpii sale cu ulei, care pâlpâia sub suflarea vântului ce pătrundea înăuntru. Era un om aflat în primăvara vieții, care întrezărea limpede că ceasul liniștit al eliberării din ghearele existenței se apropia cu pași repezi. Aștepta cu recunoștință vizita Morții; pe chipul său palid încolțea speranța, pe buze îi înflorea un zâmbet plin de tristețe, iar în ochi i se citea iertarea.

Era un poet care murea de foame în orașul bogaților. Fusese trimis în lumea pământească pentru a însufleți inimile oamenilor cu vorbele sale frumoase și profunde. Era un suflet nobil, trimis de Zeița Înțelegerii să aline și să îmblânzească spiritul uman. Dar vai! Și-a luat rămas-bun cu bucurie de la pământul rece, fără a primi vreun zâmbet din partea ciudatelor sale făpturi.

Își dădea ultima suflare și nu avea pe nimeni lângă căpătâi în afară de lampa cu ulei — singurul său tovarăș — și de câteva pergamente pe care își așternuse simțirile inimii. Adunându-și ultimele rămășițe de putere, și-a ridicat mâinile spre cer; și-a rotit privirea cu deznădejde, ca și cum ar fi vrut să străpungă tavanul pentru a vedea stelele de dincolo de vălul norilor.

Și a rostit: „Vino, o, frumoasă Moarte; sufletul meu tânjește după tine. Apropie-te de mine și desfă lanțurile vieții, căci am obosit să le port după mine. Vino, o, dulce Moarte, și izbăvește-mă de semenii mei care m-au privit ca pe un străin pentru că le tălmăceam graiul îngerilor. Grăbește-te, o, pașnică Moarte, și ia-mă dintre mulțimile care m-au lăsat în colțul întunecat al uitării, pentru că nu storc vlaga celor slabi așa cum o fac ei. Vino, o, blândă Moarte, și cuprinde-mă sub aripile tale albe, căci semenii mei nu au nevoie de mine.” Îmbrățișează-mă, o, Moarte, plină de iubire și milostivire; lasă-ți buzele să atingă buzele mele, care n-au gustat niciodată sărutul unei mame, n-au atins obrajii unei surori și nici n-au mângâiat vârful degetelor unei iubite. Vino și ia-mă, iubită Moarte.
Atunci, lângă căpătâiul poetului muribund a apărut un înger de o frumusețe supranaturală și divină, ținând în mână o cunună de crini. L-a îmbrățișat și i-a închis ochii, pentru ca acesta să nu mai vadă nimic altceva decât cu ochiul spiritului său. I-a imprimat un sărut adânc, îndelung și retras cu blândețe, care a lăsat pe buzele sale un zâmbet etern de împlinire. Apoi, cocioaba a rămas pustie și nu a mai rămas nimic în urmă, în afară de pergamentele și hârtiile pe care poetul le împrăștiase într-o amară zădărnicie.

Sute de ani mai târziu, când locuitorii orașului s-au trezit din somnul bolnăvicios al ignoranței și au văzut zorii cunoașterii, au ridicat un monument în cea mai frumoasă grădină a orașului și au sărbătorit în fiecare an în cinstea acelui poet ale cărui scrieri îi eliberaseră. O, cât de crudă este ignoranța omului!

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Khalil Gibran