LarisaBalan - creaţii proprii

Zâmbetele se transformă în urlete,
Pe străzile bântuite de părăsite suflete,
Printre ele mă plimb și eu, alene,
Dorind să mă despart de al meu suflet

Pe unde ți-ai rătăcit inima?
Ai pierdut-o undeva,
între zi și noapte,
între lacrimi uscate și zâmbete necoapte?

Stăteam întinsă pe spate,
Un spate îndrăgostit
de pământul dezgolit,
Și am ridicat mâna nebună

Testează-mi durerea de pe vârful limbii
Și sfâșâie-mi zâmbetul lemnos,
Desenează-mi stele pe cerul gurii,
Ca răsuflarea să mi se stingă undeva,

Azi m-am lovit de timp,
Într-o încercare de a evada din mine
Sau din minte, nu-mi amintesc exact...
Picioare de plumb ce-mi aleargă-n neștire,

Prin palma ta deschisă
Curgeau râuri de noroaie,
Săpături adânci și sângerii zăceau,
În încercarea eșuată de dispariție

Undeva, sub buza ta de jos,
Ai înghesuit întreaga iubire,
O buză mușcată, d-un gri turturea...
Acolo ai creat Universul,

În vechiul sat respiră Eternitatea,
Miros a om nu se mai simte,
Morții își țin încuiată poarta,
De dor se sparg geamurile prăfuite...

A pășit cu tălpi de piatră arsă,
Peste suflete de gheață,
A dansat pe suntele albe
Ale lunii pline-n noapte...

Într-o noapte tăcută
Priveam lumea mută,
Prin ferestre opace,
Văd monstrul cum tace...