Când zăpada argintie mă surprinde neclintit,
Iar întunecatul ger aruncă-n fața mea pustiul,
Când pădurea prea tăcută se preface-n labirint,
Ochii mei plini de culoare mai privesc doar cenușiul.
Ramurile dezgolite de stejari îngălbeniţi,
Stau în jurul meu tăcute și dansează un vals stingher
Spinii reci de trandafiri demult frânți și veștejiți,
Mă acoperă cu totul, într-un dureros mister.
Și-am rămas din nou străin, năpădit de-un chin cumplit,
Așteptând de-o veșnicie pe-a zăpezii crăiasă,
Închid ochii și suspin, stau, visez, rămân uimit,
Mândra nopții nu mai vine, iar iubirea-i dureroasă.
Era urât împrejur...și deodată, veni ploaia.
Fulgul alb, fin făurit, se transformă în strop,
Simt cum în sufletul meu mi se stinge văpaia,
Sortit să fiu înconjurat de un nesfârșit potop.
vezi mai multe poezii de: barbillion55
Detalii poezie:
Distribuie pe: