Georgebrancu - creaţii proprii

Mie ( cel alb)
mi-a fost durerea din suflet patina vieții
și tatuat cu semne reci pe inimă - tatuat albastru,
am fost închis la margini de pământuri, într-un castru.

Am pierdut o lacrimă
când m-am născut.
Plângând după mamă
o lacrimă-am pierdut.

Prin ale cărnii caverne
puse bine pe oase de-o mână de aur,
ascunse aveam semnele bune, materne,
ieșite la lumină în lună de taur.

Un pământ roșu.
Stelele mor ascunse sub copaci.
Jos în colțul lumii e un loc.
Acolo, de vrei, poți să zaci.

După ce am să mor,
cenușa strânsă-n urnă
s-o faceți cărămidă.
Ori s-o ascundeți, mai bine, într-o clepsidră.

Sunt oltean și cred în soarele sudic.
Nu beau vin alb și iubesc mândria.
Sunt rău, nervos și, sigur, nu-s pudic.
Sunt tracul ce săgetează tăria...

...cu genunchii la gură
ca într-o mamă a popoarelor
îmi sărut rotula spartă în douăsprezece părți
și în rană îmi văd ochii roșii

avem aceeași carne sub piele
însă parcă-n ciudă aceiași oameni se ceartă mereu
cine e mai aproape de culoarea pielii nevăzute
ce năpârlește pe dumnezeu

lumea-i sătulă de poezie
îmi zicea unul nerodul
eu l-am întrebat răstit
tu mortului tău îi vei citi necrologul

Lumina infinitului Tău îi trece prin pleoapă,
Iar mărul mâncat, atunci, printre șoapte
În trupu-i slab năprasnic tot sapă
Și veșnic i se pare păcatul din fapte...