Georgebrancu - creaţii proprii

Ascunde-l pe Iona, semn al peștelui,
Priponește-l, acolo, de intestine,
Ferește-l de caria timpului
Și ține-l, pe veci, în tine...

Luna răsare peste coline.
Sufletu-mi tăbăcit vrea să suspine,
În trupul acesta mă simt istovit,
De-a lumii ură mă macin mâhnit

În palma-ți strânsă-n pumn
Dormea, pe veci, o pasăre plăpândă.
Și tu plângeai...și-n ochii tăi
Eram o lacrimă flămândă

Pădure crescută pe-o groapă comună.
Ascunderea crimei îți este blestemul
Ce-ți taie, usucă și-ți arde tot lemnul,
Iar vântul prin frunza-ți a urlet răsună.

În satul meu salcâmii cresc
pe oase de martiri,
iar rădăcinile înfipte-n os domnesc
aduc în floare, primăvara, regeștile simțiri.

Pe cine să caut , să-i spun o poveste
Cu-o mare iubită de soare în val,
Cu munți ce-și poartă, cu fală, în creste
Urma uitată de-un vechi animal.

Bunul meu privea, deseori, către cer
cu un ochi albastru și unul verde,
iar eu limpezit de îngerii închipuiți
nu aveam ochi pentru el

Se zbate luna să-mi lumineze calea,
când talpa-mi calcă iarba cu pas ușor... de fum
și jalea mă cuprinde, căci stelele-s doar scrum.