Florina Emilia Pîncotan - creaţii proprii

Cu siguranță, drumul meu se va sfârși odată
Și voi pleca spre un tărâm cu ușa încuiată.
Vor adormi, pentru un timp, chiar gândurile mele,
Însă în zori de învieri, mă voi porni spre stele.

Când din liniștea înserării se ridică zvon de cer,
Simt, cu întreaga mea ființă, dor de ducă și mister.
Mă îmbrac cu flori de nuferi și plutesc ușor prin nori,
Ca un vânticel ce așteaptă să sosească noii zori.

Pe umerii mei crește, iar, primăvara
Cu verdele-i tainic și albi ghiocei.
Foșnesc frunze crude, prin ramuri albastre
Și susură visul trezind pașii mei.

M-am pierdut de tot ce-i verde și smarald lucios și tandru,
Iar pe pleoape simt, doar cețuri și puhoaiele ce vin.
Trupul meu de fee blondă se apleacă către ape
Și așteptă primăvara, un zefir cald și divin.

Pe drumul meu am întâlnit seninul mângâiat de soare,
Copaci cu frunțile in cer, sub care murmurau izvoare.
Pașeam ca-n vis, printre livezi ce își purtau cu drag veșmântul
De verde viu și rod bogat ce fericea întreg pământul.

Nu știu pe sub care umbră las durerea să adoarmă,
Să s-acopere cu brume și cu frunze arămii.
Voi deschide-apoi in grabă ușa către primăvară,
Și-am s-adun in pumni cocorii și izvoarele ce-s vii.

Ce-ar fi dacă mi-ar creste aripi?
Suave, albe ca doi crini.
Și ele, blânde, m-ar conduce,
In zborul lor, spre înălțimi.

Risipiți pe umeri, anii toți, s-au dus,
Fără nicio grijă, lin, către apus,
Săgetând pădurea, munții de bazalt,
Aripa-mi albastră zboară spre înalt.

Să-ți amintești de mine, iarbă,
De fiecare pas grăbit.
De luciul tău atât de verde,
Prin care adesea am pășit.

Oprește -mă din drumul meu! Mă duc spre nevisare!
Mă curg încet în văi de lut, in loc să curg in mare.
M-aș odihni in adâncimi albastre si-nspumate,
Și pescăruși m-ar priveghea, cât inima-mi mai bate.