Florina Emilia Pîncotan - creaţii proprii

Târziu, când iarna, deja, mă-invaluie perfidă,
Și-mi curg pe umeri munții de neauă și de ger,
Îmi plânge, trist, arcușul... și pleoapa-mi sângerează,
Și nu mai știu cărarea ce merge către cer.

Peste ochii mei adie vântul,
Puf de păpădii ușor și fin.
Praf de stele, zâmbete, cuvântul,
Cerul azuriu, curat, divin.

A bătut, azi, toamna....pe-nserat....la fereastra gândurilor mele
Și mi-a pus pe pleoape și pe vis, un noian de-frunze și de stele.
Le adun, ușor, in pumnii calzi și cu ele scriu o poezie,
Versuri despre zori de primăveri, despre cer, lumină, armonie.

Ce-ar fi, de-n toamna asta, ne-am preschimba în păsări
?Și am pleca departe, spre răsărit de zori;
Cu aripi de mătasă să despicăm tot cerul,
Și nicăieri în lume să nu mai fie nori.

Eu înfloresc și dacă-i Toamnă

Eu am să înfloresc
Și dacă-i Toamnă.

Desen

În fiecare vers adun magia unei clipe,
Sărutul diminețile ce dau să se-nfiripe;

Mi-e prea pustiu în suflet.. și prea multă minciună,
Bat vânturile toamnei și norii grei s-adună.
Aud în mine frigul, o umbră ce tot crește,
Mă bântuie neliniști.. și ceara-mi se topește.

Binețe!

Priveam îndurerată cum floarea cea frumoasă,
Din frageda-i tulpină cădea sub recea coasă;

Un zvon de primăvară îl simt candid pe pleoape,
Miros de ierburi crude, de muguri, zbor.... Aproape,
Mă- nvăluie în stoluri. Vin fluturi și petale
Să îmi sărute tâmpla, să- mi fie zbor și cale.

La capăt de drum m- așteaptă- o fântână,
Cu ciutura ruptă, pustie, bătrână;
M- aplec însetată pe ghizdul fântânii
Și- n luciuri de apă văd zâmbetul lunii.