O zbenguială-adese printre oameni se petrece
și-o doamnă nu mai doarme din nu știu ce mileniu;
răsfață-te durere, cu lubricul tău geniu
ca un păianjen, seara, lângă genunchiu-mi rece.
Nepregătit, firește, de viață, ci de-nfrângeri
doar c-un lanțug de fluturi și leoarcă de comprese
lăsam în urmă, noaptea, culesuri neculese,
ca să pornesc… Nu pusta culorilor de îngeri
și nu atât coșmarul nemersului sălbatic
suia la mine-n taina uscatei spirogire
din fiecare strigăt, crepuscul și-amintire
c-o mult mai dulce – poate – otravă de zănatic;
ci sângele septembric din câte-o plantă-amară,
părăginișul tânăr al hoitului din lucruri,
colcăitor de mană, de filtre și de sucuri
ca un inel de spume pe liniștea polară.
Sătul de mine însumi și fără noimă, oare
doar să-mi ucid trecutul, la golf trăgeam adese?
Mi-i poate lehamite de câte nențelese
tristeți mă mângâiară în trecerea lor mare.
Deprinderilor sacre ori liniștii, de-altminteri
crepusculele-n silă abia le-ajung la pântec,
atâta noapte-ncepe din fiecare cântec
și-așa-i de putred stârvul acestor goale-ntinderi.
Mireasma și dulgherul sicriului de unde
necunoscut se-ntoarce un om peste cenușa
de dincolo de care, orbecăind în ușa
trecutului, râd morții și-n râs i se răspunde
cu desfrânate fleacuri abia din colțul buzii;
să țopăie adusă anapoda și-n coate
caricatura smulsă de-un somnambul sau poate
făptura altădată a lui, dintre iluzii.
Și-azuru-i chiar solemna-mpietrire de galere
ce-arar tresare – poate mai albă ca niciunde…
Prin adierea mării, când omu-n larg pătrunde,
ele-l strivesc sub spații de imnuri de tăcere.
Zidire-n vastitatea mărgeanurilor gote,
pe noi această sobră insectă fistichie –
tăcerea ca o șaică, la chelbul țărm ne-mbie
cu fragede galopuri de ierburi și gavote.
Sunt destrămări pe limpezi – prăpastiei superbe –
căderi îndepărtate de pajere ori lotuși,
când soarele-n orașe de secoli frige… Totuși,
fierăstruiți de semne ce arseră-n proverbe,
noi stam în vârsta-aceea de zgomot, ca o droaie
de gărgărițe calde ce n-ar fi spus nici chirc.
Istoria-i doar, doamnă, guzganul de la circ
rămas de bot cu toate enigmele în ploaie.
Purta o voce caldă de sânge ori de rocă
și i-am deschis capcana: „Hai, gingașe mulatru!”
La umăr îmi duc palma ca pe-un afiș de teatru,
ci-n locul cicatricei găsesc numai o cocă.
Tu treci în ghetre albe ca praful prin vitrină
și-ntâmplătorii pulberi la tropicele prorii
(din cușca unde calmul incită dansatorii)
cu mâna ne fac semne, striată de rugină.
O verde promoroacă de spori, ce s-au tot scurs
pe lucruri, mă-ngenunche râzând ca-n izbe joase
– mototolită dulce – la șold când îmi picase
prin seri libelulare, femeia-n piei de urs.
I-am mângâiat plecarea căzută ca o coaje
pe vâscul dintre ape, dar fără mâine sau
polarele arpegii robuste ce-o-nfășau
de sus și până jos în ude tatuaje.
De ce nu poți să nu strigi? de ce nu poți să-nchizi,
pisică-a plictiselii ce rictusurile-mi numeri,
aceste zvelte iede ce-mi mult foiesc pe umeri
cu ochii lor sălbatici de soare mov și-omizi?
La umăr îmi duc palma, păianjenul i-acolo,
cu care-am mers alături și bâiguiam departe –
hilară din cenușa miracolelor moarte,
o acvilă scobește-n călcâiul lui Apollo.
Copilăros pământ albind ca o cetate
sub baldachinul nopții de jucării pierdute,
dă-mi lănțișorul doamnei cu insomnie, iute
– mă duc să-mi văd guzganul cu labele tăiate.
Distribuie: