Dispariția corului - Ion Caraion

euridice e un ciorchine
de coșmare ancorează planete
în mine
despletită cu plete

din ce în ce mai șterse haltele
corul cânta surd
baba se tundea și se pieptăna scurt
personajele s-au ascuns unele-ntr-altele

din cafetieră din garderobă din draperii
se prelinseră figuranții coborâră
unduios ca o dâră
umbre-n care viscolea de care te ferii

n-ai să mai vii ne despart
cicluri întregi de dezastre
din ce în ce mai mult fard
mai mulți olari mai puține glastre

leagăne-te cortină murise narcis
și-ai fost himera noastră transfigurată
se auzea corul undeva ca o pată

din ce în ce mai abisal paradis
da cu ghemotoace din oglindă și din cap
el ea răspundea cu serpentine
laconică scenă cât un dulap
euridice nu este oricine
rol azvârlit la rigolă
portretul aflat în pubelă
inferne mască dantelă
despopulată corolă

baba se pieptăna se pieptăna și s-a
uitat în golul spectral…
rugăminți, cavaleri ai sfântului graal

aplecat înăuntru ca turnul din pisa

parcurgând peisajul parcă-s de fier
și cad și cad și cad maiestuos –
aceste frunze, numai mister
de sus până jos

euridice nu-i decât disperarea ce speră
până s-aștern pulberi pe lucruri

înșelare-nșelată timp care nu bucuri

corul se va auzi ca o himeră

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Ion Caraion