Tristețea e o floare puternică;
să nu te înșele petalele ei alungite și tremurătoare.
Ca s-o dobori
e nevoie, uneori, de topoare.
Dacă lași să se-adune o tristețe cu alta,
vezi crescând deodată,
cu trunchiul impunător, deznădejdea –
sinteza și încununarea orbirilor tale.
De fiecare creangă, pline de vlagă,
atârnă cuvinte care torturează și neagă.
Copacul e negru, trufaș,
și-i atât de lesne să te predai, să te lași
copleșit de umbra lui mare
ca de-o paralizie treptată
de care nici nu te mai sperii…
Îndrăgostiți!
Luați în mâini unelte necruțătoare.
Nimiciți vegetația durerii!
Distribuie: