Bragagiu - creaţii proprii

Dalbe liniști de petale
Care cad din ler și lamuri
Ca să prindă bezne goale
În surâsul de țarțamuri.

Luna-n fremătări de rochii
Trece-n pasul ei de zână,
Munții țin, pierzându-și ochii,
Cușmele de pini în mână.

În priviri de geamuri
Dă puf alb cu-ncetul
Mai închise-s ramuri,
Mai deschis omătul.

Timpul tot fuge și iar fuge -
Îl poartă-n zariște bălanii
Și pierde pentru unii fulgii,
Iar pentru alții lasă anii.

Parcă liniștea întreagă
Fulgii vor cu îndârjire
Din vecie să o tragă
Într-o lume-n adormire.

Cum sfârtecă noaptea aprins urătorii
Cu versul străvechi și mereu inedit!
Ascult și aștept, cu explozia, zorii
Să pună-nceputul de an la urzit.

E-aşa tăcere că auzi
Cum apa-n râu îngheaţă
Şi își blestemă fulgii uzi
O prăbușire-n viaţă.

A brodat Luna în fire
De argint visări de noapte
Și cu tremur de răpire
Preasfinți iubirea-n șoapte.

Plecară unghiuri de cocoare
În depărtarea plumburie
Și așteptăm, acum, din zare
Stoluri de îngeri ca să vie.

Dacă duşmanii mă vor cleveti
Şi toată lumea , poate , îi va crede ...
Mă va durea şi cred că m-oi mâhni ,
Dară mai mult din mine nu voi pierde .