Asceza - Tudor Arghezi

Păianjenul visării parc-ar sui cu frică.
Parc-ar călca pe firul nădejdilor întins,
Care-și scoboară vârful, pe cât i se ridică
Un căpătâi în haos, de-o stea, de unde-i prins.
Singurătatea-n zale mi-a străjuit cavoul
Ales pentru odihna rănitului oștean.
Și i-a cules auzul catifelat ecoul
Cu șase foi, al frunzei căzute din castan.
De mult păzește cripta și pragul ce scoboară,
Dar vremea, nentreruptă de morți și crăci uscate.
Prin mâinile tăcerii, de ceară, se strecoară.
Ca un fuior de pulberi și brume dezlânate.
Puse-n vârtejul ritmic al unui singur vers.
Ar mai simți
Cadența, de-a pururi ascultată.
De valuri și de ceruri, egale-n pasul mers,
Când s-ar opri secunda și inima să bată ?

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Tudor Arghezi