Câinele meu a murit.
L-am îngropat în grădină,
lângă o mașinărie veche și ruginită.
Într-o zi mă voi alătura lui chiar acolo,
dar acum el a plecat cu blana sa ciufulită,
cu manierele-i stângace și cu nasul rece,
iar eu, materialistul care n-a crezut niciodată
în vreun rai promis undeva sus, pe cer,
pentru vreo ființă umană,
cred într-un rai în care nu voi intra niciodată.
Da, cred într-un rai al tuturor câinilor,
unde câinele meu îmi așteaptă sosirea,
fluturând prietenos din coada-i ca un evantai.
Ah, nu voi vorbi despre tristețea de pe pământ,
despre pierderea unui tovarăș
care n-a fost niciodată slugarnic.
Prietenia lui față de mine – asemenea celei a unui porc-spinos
ce-și păstrează demnitatea –
era prietenia unei stele, distantă,
fără mai multă intimitate decât se cuvenea,
fără exagerări:
nu se cățăra niciodată pe hainele mele
umplându-mă de păr sau de râie,
nu se freca de genunchiul meu
precum alți câini obsedați de sex.
Nu, câinele meu obișnuia să mă privească,
acordându-mi atenția de care aveam nevoie,
atenția necesară
pentru a face un om vanitos ca mine să înțeleagă
că, fiind câine, își irosea timpul,
dar, cu acei ochi mult mai puri decât ai mei,
continua să mă privească
cu o privire ce-mi rezerva doar mie
întreaga sa viață blândă și ciufulită,
mereu lângă mine, fără să mă deranjeze,
și fără să ceară nimic.
Ah, de câte ori i-am invidiat coada
în timp ce ne plimbam pe țărmul mării,
în iarna singuratică de la Isla Negra,
unde păsările iernatice umpleau cerul,
iar câinele meu păros sălta de bucurie,
încărcat de energia mișcării mării:
câinele meu hoinar, adulmecând totul
cu coada aurie ridicată sus,
față în față cu spuma oceanului. Atât de plin de bucurie,
așa cum doar câinii știu să fie fericiți,
cu libertatea deplină
a spiritului lor lipsit de rețineri.
Nu există rămas-bun pentru câinele meu care a murit;
nu ne-am mințit niciodată, nici atunci, nici acum.
Așa că acum a plecat și l-am îngropat,
și asta e tot.
Distribuie: