Sonetul 154: Micul zeu al iubirii, dormind odinioară - William Shakespeare

Micul zeu al iubirii, dormind odinioară,
Își lăsă la o parte făclia ce aprinde inimi,
În timp ce multe nimfe, jurate castității,
Treceau ușor pe-aproape; dar, în mâna-i de fecioară,
Cea mai frumoasă dintre ele luă acel foc
Ce încălzise legiuni întregi de inimi sincere,
Și astfel, comandantul aprinsei dorințe
Fu dezarmat în somn de o mână feciorelnică.
Ea stinse făclia într-o fântână răcoroasă din apropiere,
Care, din focul Iubirii, căpătase o căldură veșnică,
Devenind o baie și un leac tămăduitor
Pentru oamenii suferinzi; dar eu, rob al iubitei mele,
Am venit acolo să mă vindec și iată ce dovedesc prin aceasta:
Focul iubirii încălzește apa, dar apa nu răcește iubirea.

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: William Shakespeare



Distribuie:






Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.