Pelerinul pătimaș - William Shakespeare

I.
Când iubita jură că-i întruchiparea adevărului,
O cred, deși știu că minte,
Ca să creadă că-s un tânăr neștiutor,
Străin de vicleniile și măștile lumii;
Astfel, crezând în van că ea mă crede tânăr,
Deși știu că anii mei cei mai buni au trecut,
Îi cred zâmbind vorbele mincinoase,
Înfruntând greșelile iubirii cu neliniștea ei.
Dar de ce spune iubita mea că e tânără?
Și de ce nu spun eu că sunt bătrân?
O, cea mai bună haină a iubirii e vorba mângâietoare,
Iar vârsta, în iubire, nu vrea să-și numere anii.
Așadar, voi minți alături de iubire, și ea cu mine,
De vreme ce greșelile noastre în iubire sunt astfel tăinuite.

II.
Am două iubiri: una a alinării și alta a disperării,
Ce, ca două duhuri, îmi șoptesc neîncetat;
Îngerul meu cel bun e un bărbat chipeș,
Duhul meu cel rău, o femeie cu chip întunecat.
Ca să mă ducă iute în iad, răul meu feminin
Îl ispitește pe îngerul cel bun să plece de lângă mine
Și vrea să-l corupă pe sfântul meu, făcându-l diavol,
Momindu-i puritatea cu mândria ei ademenitoare.
Și dacă îngerul meu s-a prefăcut în demon,
Pot bănui, dar nu pot spune cu certitudine:
Căci fiind amândoi ai mei și prieteni între ei,
Bănuiesc un înger în iadul celuilalt:
Adevărul nu-l voi afla, ci voi trăi în îndoială,
Până când îngerul meu cel rău îl va alunga pe cel bun.

III.
Oare nu retorica cerească a ochilor tăi —
Împotriva căreia lumea n-ar fi putut găsi argumente —
Mi-a convins inima să facă acest jurământ strâmb?
Jurămintele încălcate pentru tine nu merită pedeapsă.
M-am lepădat de o femeie; dar voi dovedi
Că, fiind tu zeiță, nu m-am lepădat de tine:
Jurământul meu a fost pământesc, tu — o iubire cerească;
Harul tău, odată dobândit, vindecă orice rușine din mine.
Jurământul meu fu suflu, iar suflul e doar abur;
Deci, tu, soare luminos ce strălucești pe-acest pământ,
Absarbe-acest jurământ-abur; în tine stă el:
De-o fi încălcat, nu-i vina mea nicicum.
Iar dacă-l calc eu, ce nebun nu-i destul de-nțelept
Să-ncalce un jurământ, spre a câștiga un paradis?

IV.
Dulcea Cytherea, șezând lângă un pârâu
Cu tânărul Adonis, fraged, proaspăt și în floare,
Îl curta pe flăcău cu priviri pline de farmec,
Priviri pe care doar regina frumuseții le-ar putea avea;
Îi spunea povești spre a-i desfăta auzul;
Îi arăta semne de bunăvoință spre a-i atrage privirea;
Ca să-i câștige inima, îl atingea ușor ici-colo —
Atingeri atât de blânde care înfrâng castitatea.
Dar fie că vârsta fragedă îi lipsea de înțelegere,
Fie că refuza oferta ei voalată,
Tânărul cel precaut nu voia să guste momeala,
Ci zâmbea și glumea la fiecare propunere blândă:
Atunci ea căzu pe spate, frumoasa regină, plină de dorință:
El se ridică și fugi; ah, nebun prea îndărătnic!

V.
Dacă iubirea mă face să-mi calc jurământul, cum să mai jur că iubesc?
O, nicio credință n-ar dăinui dacă nu e jurată frumuseții:
Deși mi-am încălcat jurământul față de mine, ție îți voi rămâne credincios;
Gândurile mele, stejar în fața mea, se apleacă precum nuielele de răchită în fața ta.
Studiază paginile înclinației sale și fă din ochii tăi cartea sa,
Unde trăiesc toate plăcerile pe care arta le poate cuprinde.
Dacă cunoașterea e țelul, a te cunoaște pe tine va fi de ajuns;
Învățată bine e limba care știe să te laude cum se cuvine;
Ignorant e sufletul care te privește fără uimire;
Și e o laudă pentru mine faptul că îți admir însușirile:
Ochiul tău pare fulgerul lui Jupiter, vocea ta, tunetul său înfricoșător,
Care, nefiind mânios, devine muzică și foc dulce.
Fiindcă ești cerească, o, nu săvârși greșeala
De a cânta lauda cerului cu o limbă atât de pământească.

VI.
Abia uscase soarele roua dimineții
Și abia se dusese turma la gardul viu după umbră,
Când Cytherea, mistuită de o iubire neîmplinită,
Aștepta cu dor sosirea lui Adonis
Sub o răchită ce creștea lângă un pârâu,
Un pârâu unde Adonis obișnuia să-și potolească arșița:
Ziua era toridă; Ea îl privea cu ardoare, așteptându-i sosirea,
Căci adesea el venea pe-acel loc.
Iată-l curând: își leapădă mantia și rămâne
Cu totul gol, pe malul verde al pârâului;
Soarele privea lumea cu ochi măreț,
Dar nu cu atâta nesaț precum îl privea ea.
Zărind-o, el sări în apă chiar de unde stătea:
„O, Jupiter”, zise ea, „de ce n-am fost eu un râu!”

VII.
Frumoasă-i draga mea, dar mai schimbătoare decât frumoasă;
Blândă ca un porumbel, dar nici statornică, nici de încredere;
Mai strălucitoare decât sticla, și totuși, ca sticla, fragilă;
Mai moale decât ceara, și totuși, ca fierul, ruginită:
O crin alb, împodobit cu nuanțe de trandafir damaschin,
Niciuna mai frumoasă, dar niciuna mai fățarnică în a-și păta chipul.

De câte ori și-a lipit buzele de ale mele,
Jurând iubire sinceră între sărutări!
Câte povești a născocit ca să mă încânte,
Temându-se pentru iubirea mea, tremurând mereu să n-o piardă!
Și totuși, în mijlocul tuturor jurămintelor ei curate,
Credința, jurămintele și lacrimile ei — toate erau doar o glumă.

Ardea de iubire, așa cum paiele ard în flăcări;
Își mistuia iubirea, așa cum paiele se sting repede;
Clădea iubirea, dar tot ea îi dărâma temelia;
Voia ca ea să dureze, dar tot ea se răzgândea.
Era o iubită sau o desfrânată, oare?
Rea în ce avea mai bun, deși desăvârșită în niciuna.

VIII.
Dacă muzica și dulcea poezie se-nțeleg,
Așa cum trebuie, ca sora și fratele,
Atunci mare trebuie să fie iubirea dintre noi,
Căci tu o iubești pe una, iar eu pe cealaltă.
Ție îți e drag Dowland, a cărui atingere divină
Pe lăută vrăjește simțurile omenești;
Mie — Spenser, a cărui gândire profundă e astfel
Încât, depășind orice închipuire, nu cere apărare.
Îți place să asculți sunetul dulce și melodios
Pe care îl scoate lăuta lui Phoebus, regina muzicii;
Iar eu mă cufund într-o desfătare adâncă
Atunci când el însuși începe să cânte.
Un singur zeu e zeul amândurora, cum spun poeții;
Un singur cavaler le iubește pe amândouă, și amândouă în tine sălășluiesc.

IX.
Frumoasă era dimineața când frumoasa regină a iubirii,
Mai palidă de durere decât porumbelul ei alb ca laptele,
Din pricina lui Adonis, un tânăr mândru și sălbatic;
Ea stă de veghe pe-un deal abrupt și înalt;
Curând, Adonis vine cu goarna și cu haita;
Ea, biata regină, cu-o grijă ce-ntrecea iubirea,
Îl opri pe tânăr să treacă prin acele locuri:
„Odată”, zise ea, „am văzut un tânăr frumos și blând
Aici, în desiș, rănit cumplit de un mistreț,
Adânc în coapsă – o priveliște ce-ți frânge inima!
Vezi, pe coapsa mea”, spuse ea, „aici a fost rana.”
Ea și-o arătă: el văzu mai multe răni decât una,
Și, roșind, fugi, lăsând-o cu totul singură.

X.
Dulce trandafir, floare frumoasă, cules prea devreme și veștejit în grabă,
Cules în boboc și ofilit chiar în pragul primăverii!
Strălucitoare perlă de răsărit, vai, prea curând umbrită!
Ființă minunată, ucisă prea devreme de acul ascuțit al morții!
Asemenea unei prune verzi ce atârnă în pom
Și cade, doborâtă de vânt, înainte de vremea ei.

Plâng pentru tine, și totuși n-am niciun motiv;
Căci nu mi-ai lăsat nimic prin testament:
Și totuși mi-ai lăsat mai mult decât am cerut;
Căci nu ți-am cerut niciodată nimic:
O, da, dragă prietenă, îți cer iertare,
Căci nemulțumirea ta mi-ai lăsat-o mie moștenire.

XI.
Venus, stând alături de tânărul Adonis
La umbra unui mirt, începu să-l curteze:
Îi povesti tânărului cum zeul Marte o asediase,
Și cum, așa cum el cedase ei, și ea cedase lui.
„Chiar așa”, zise ea, „m-a îmbrățișat zeul războinic”,
Și apoi îl strânse pe Adonis în brațe;
„Chiar așa”, zise ea, „zeul războinic mi-a desfăcut veșmântul”,
Ca și cum băiatul ar fi trebuit să folosească aceleași farmece ale iubirii;
„Chiar așa”, zise ea, „mi-a cuprins buzele”
Și, lipindu-și buzele de ale lui, îi arătă cum a făcut-o;
Dar, chiar când ea trăgea aer în piept, el o zbughi la fugă,
Neînțelegându-i nici dorința, nici plăcerea.
Ah, de-aș avea-o pe iubita mea în acest moment,
Să mă sărute și să mă îmbrățișeze până când aș fugi!

XII.
Bătrânețea morocănoasă și tinerețea nu pot trăi împreună;
Tinerețea e plină de bucurie, bătrânețea e plină de griji;
Tinerețea e ca o dimineață de vară, bătrânețea ca vremea iernii;
Tinerețea e ca vara în splendoare, bătrânețea ca iarna golașă;
Tinerețea e plină de jocuri, bătrânețea gâfâie greu;
Tinerețea e sprintenă, bătrânețea e șchioapă;
Tinerețea e fierbinte și îndrăzneață, bătrânețea e slabă și rece;
Tinerețea e sălbatică, iar bătrânețea e domolită.
Bătrânețe, te detest; tinerețe, te ador; O, iubirea mea, iubirea mea e tânără!
Bătrânețe, te sfidez: o, dulce păstor, grăbește-te,
Căci mi se pare că zăbovești prea mult.

XIII.
Frumusețea-i bun deșert și îndoielnic,
Luciu sclipitor ce piere-n clipa-n care
Înflorește; floare ce moare-n mugur, tainic;
Sticlă fragilă, spartă-n grabă mare:
Bun îndoielnic, luciu, sticlă, floare —
Pierdute, stinse, sparte, moarte-n ceasul care...

Și-așa cum bunul pierdut rar se mai află,
Cum luciul stins nu-l mai înnoiește-o șlefuire,
Cum floarea moartă zace ofilită-n iarbă,
Cum sticla spartă n-o mai leagă nicio lipire,
Așa și frumusețea, odată pătată, e pierdută pe vecie,
În ciuda leacurilor, fardului, durerii și a cheltuielii.

XIV.
Noapte bună, somn ușor! Ah, niciuna nu-mi e dată:
Ea mi-a urat „noapte bună”, dar mi-a răpit odihna;
M-a trimis într-o odaie plină de griji, încărcată,
Să cuget la declinul meu și la-ndoiala-mi, singur, cu taina.
„Rămâi cu bine”, zise ea, „și vino iarăși mâine”:
Dar bine nu puteam rămâne, căci cina-mi fu durere.

Totuși, la plecare, blând ea a zâmbit,
Din dispreț ori prietenie — nu știu a descifra:
Poate se bucura să râdă de exilul meu nesfârșit,
Poate voia să mă facă iar să rătăcesc pe-acolo, așa...
„A rătăci” — cuvânt pentru umbre ca mine,
Ce-ndură truda, dar nu pot culege rodul ce-i vine.

XV.
Doamne, cum privirea mi-o-ndrept spre răsărit!
Inima îndeamnă straja; zorii ce se-arată
Cheamă simțurile toate din repausul amorțit.
Neîndrăznind să cred în ce văd ochii mei, deodată,
În timp ce Philomela cântă, eu ascult și stau,
Și-aș vrea ca trilul ei să fie ca al ciocârliei, nu așa...

Căci ea întâmpină lumina zilei cu-al ei cânt,
Și alungă noaptea neagră, plină de vise sumbre:
Plecată noaptea, eu alerg spre draga mea, în vânt;
Inima-și are speranța, ochii — dorita priveliște; umbre
Se schimbă-n mângâiere, mângâierea-n dor — căci ea
A oftat și mi-a spus să vin mâine, în calea sa.
De-aș fi cu ea, noaptea ar trece prea iute;
Dar iată, minutele se-adaugă orelor;
Parcă-n ciudă, un minut cât o lună îmi pare;
Și totuși, soarele nu pentru mine-și varsă lumina peste flori!
Pleacă, noapte, zoriți, zi; împrumută-i nopții din lumină:
Fii scurtă, noapte, azi, și-ntinde-te în lungi ceasuri mâine.

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: William Shakespeare