Eu sunt soldatul poeziei româneşti,
Dar tu, Doamne, oare eşti?
Sunt trist, Părinte, ca Nichita cel luminos
şi acum plâng, nu plâng dureros.
Stau aici, privesc spre Blaga -
spaţiul meu mioritic a ajuns la Haga,
unde, acum cu anii, m-ai dat, Bătrâne,
ca pe Iason, cel ce fură Aur-lâne,
neştiind că mor vreodată prin tine,
ca regele meu Marco - la Rovine,
nu ucis de-un frate (de Mircea cel Mare),
ci de crucea de lumină, grea şi tare.
Hai să cântăm Hora sfântă, românească,
noi, doi, Doamne, din gura mea, sârbească.
Distribuie: