Înmugurește-n spaima mea un soi de viță stacojiu,
Se-nalță în secret pe trunchiul ud, splendoare;
Cu frunze măslinii, fruct tare, rubiniu,
Spre cerul cu miasme născând suavă boare.
Pe-naripate mări sticlesc nomazii fluturi
Și cete de țigani roiesc în jurul lor;
Mă înspăimântă seva culorilor din luturi,
Când prind un unicorn ce zboară sub un nor.
Tufănele saltă din divina plantă,
Răsfirând ecouri, dalbe, tremurătoare,
Agheasma-mi dă lumină și-o beau cuantă cu cuantă,
Sânul îmi alăptează prunci de născătoare.
Vechi arome dunărene mă-mbie regește,
S-aprind foc în felinare căci jelind după lumină,
Poeții sunt mahmuri, licoarea-i ispitește,
Mă roagă să îi spăl de beznă și de tină.
vezi mai multe poezii de: Cornelia Cristea
Detalii poezie:
Distribuie pe: