Unui poet - Rubén Darío

Nimic mai trist ca un titan ce plânge,
om-munte-ncătuşat de-o floare-amară;
voinic – gemând, viteaz ce-n rugi se frânge,
martir arzând în propria sa pară.
Heracle-n poala leneşei Omfale
stă ţintuit şi lupta o refuză,
erou ce-ncalţă muiereşti sandale,
poet ce-şi uită inspirata muză.
Cum să sugrume leii-n bătălie
cel care toarce, sclav, din furca slabă?
Doar prin efort, voinţă, vitejie,
pumnu-i de fier, iar mâna nu e roabă.
Poetul nu-i făcut pentru covoare
unde triumfă feminine danţuri;
să zvârle-n noapte raze lungi de soare,
să scrie versuri ce sfărâmă lanţuri.
Străfulgerând din strofe idealuri,
să lase-n urmă flacăra-i suavă;
mocirla de batjocuri şi scandaluri
n-o vadă-n zboru-i àcvila din slavă.
Soldat viteaz cu coif înalt de aur,
să tragă suliţi care ard ca para,
s-atace mândru, cum atacă-un taur,
şi, ca un leu, să-nfigă aprig gheara.
Cântând puternic, plăsmuiască-n cântec
stejari care-nsutesc pădurii zvonul,
idei ce sparg al răutăţii pântec
precum, desişul codrilor, bizonul.
Ca tot ce spune gura inspirată
să bubuie-n popor cu aspre creşteri,
talaz izbind în stânca nenfricată,
suflări de munte, glas profund de peşteri.
Samson să las-ale Dalilei rochii;
Dalila-nşală şi-i retează părul;
nu-şi pună bravu-n lanţuri, pentru ochii
unei frumoase, braţul lui ca fierul.



traducere: Elena Liliana POPESCU

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Rubén Darío



Distribuie:






Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.