Cât am umblat prin tăceri vorbeam cu cerul
Era o conversație întămâiată și sfântă.
Cât am zburat prin genuni am fost tare ca fierul
Mi se părea că matematica cerului cântă.
Două lucruri am învățat de la stele:
Să tac atunci când Creatorul vorbește
Prin bolți luminate la colțuri de ale slavei antele
Și să iubesc atunci când infinitul iubește.
Cât am tăcut înaintea marilor ape
Mi-au crescut aripi din două în două izvoare
Mi-au crescut în ochi curcubee și nu mai încape
În irisul lor visător mai multă culoare.
Cât am visat, mi se păreau ruinele zilelor ceară
Căzuseră lacrimi din lampadarele timpului mut
Pe înserarea destinului meu era primăvară
Mi-au spus: zburătorule, visează un nou început.
Și n-am să mai tac și n-am să mai umblu
Cu gura închisă, desculț, prin atomii mâhnirii
Voi bea necuprinsul din flacăra inimii, dublu
Vor crește în mine, din jar, psalmii iubirii.
vezi mai multe poezii de: nichodin
Detalii poezie:
Distribuie pe: