Povestea completă - Marguerite Yourcenar

Două dimineața. Șobolanii rod rămășițele unei zile moarte azvârlită în coșurile de gunoi public: orașul aparține fantomelor, ucigașilor și somnambulilor. Unde ești, în ce pat, în ce așternuturi, în ce vis? Dacă m-aș ciocni de tine, dacă m-aș lovi de pielea ta, ai trece fără să mă remarci, pentru că nu ne identificăm cu visele noastre. Nu mi-e foame: nu-mi pot digera existența în noaptea asta. Sunt obosită: am colindat prin beznele nopții ca să scap de obsesia mea. Nu mi-e somn: nici măcar de moarte nu mi-e poftă. Stând pe o bancă, violată împotriva voinței mele de apariția dimineții, nu îmi mai amintesc de experimentul uitării. Închid ochii... Hoții vor doar verighetele noastre, bijuteriile; vagabonzii, trupul; amanții, carnea; predicatorii, sufletele noastre; ucigașii, viața. Poți să-mi iei sufletul: te provoc să schimbi ceva legat de el. Îmi las capul pe spate ca să simt foșnetul frunzelor deasupra mea... Sunt în pădure, pe un câmp... Este vremea când Timpul se deghizează în măturător și Dumnezeu se îmbracă în zdrențe. El, bogătașul, încăpăţânatul; el, care nu consimte sa vadă o perlă pierdută printre mormanele de cochilii de scoici, de stridii din pragurile tavernelor. ,,Tatăl nostru care ești în ceruri..." Voi vedea vreodată venind un bătrân, în haină maronie, zdrențuroasă, sfâșiată, ruptă, cu picioarele pline de noroi prin pașii trecerii tale, Dumnezeule, de cel viclean să mă izbăvească? Să simuleze că scapă pe bancă, strângând strâns în pumnul său sângeriu, rănit, un cadou valoros care ar fi un alt spațiu, o altă dimensiune ce ar schimba totul în viața mea. Un cerșetor despărți degetele încet, unul după altul, priveghetor, pentru că darul ar fi putut zbura departe...Oare ce avea în palmă? O pasăre, o sămânță, un cuțit, o cheie pentru a deschide cufărul inimii?

Traducere și o tiptilă adaptare- Cornelia Cristea

Las dos de la madrugada. Las ratas roen en los cubos de basura los restos de un día muerto: la ciudad pertenece a los fantasmas, a los asesinos, a los sonámbulos. ¿Dónde estás tú, en qué cama, en qué sueño? Si tropezara contigo, pasarías sin verme, pues no somos percibidos por nuestros sueños. No tengo hambre: no consigo digerir mi vida esta noche. Estoy cansada: anduve toda la noche para escapar de tu recuerdo. No tengo sueño: ni siquiera siento apetito de la muerte. Sentada en un banco, embrutecida a pesar mío por la llegada de la mañana, dejo de recordar que trato de olvidarte. Cierro los ojos… Los ladrones sólo desean nuestras sortijas; los amantes, la carne; los predicadores, nuestras almas; los asesinos, la vida. Pueden quitarme la mía: los desafío a que cambien algo en ella. Echo hacia atrás la cabeza para sentir por encima de mí el murmullo de las hojas… Estoy en el bosque, en un campo… Es la hora en que el Tiempo se disfraza de barrendero y Dios tal vez de trapero. Él, el avaro, el testarudo; él, que no consiente ver perderse una perla entre el montón de conchas de ostra a las puertas de las tabernas. Padre nuestro que estás en los cielos… ¿Veré yo venir alguna vez a un hombre viejo, con un abrigo pardo, con los pies llenos de barro por haber atravesado Dios sabe qué río para reunirse conmigo? Se dejaría caer en el banco, apretando en su puño cerrado un valioso regalo que bastaría para cambiarlo todo. Separaría los dedos lentamente, uno tras otro, con prudencia, pues el regalo podría echarse a volar… ¿Qué llevaría en su mano? ¿Un pájaro, una semilla, un cuchillo, una llave para abrir la lata de conserva del corazón?

Marguerite Yourcenar,
Cuentos completos.

Adăugat de: Cornelia Cristea

vezi mai multe poezii de: Marguerite Yourcenar