I.
Îndrăznește oare lama, cel mai iute dintre fiii vântului,
Să trezească leul din bârlogul său plin de cranii?
Când tigrul se apropie, poate căprioara iute de picior
Să se încreadă în pașii săi ușori ca aerul?
Nu! Abandonată, ea cade pradă unei stări de disperare;
Monstrul își străpunge prada,
Sângele vieții i se scurge pe nisip,
În timp ce stâncile Indiei răspund strigătelor sale de agonie,
Prelungind acea armonie sinistră.
II.
Totuși, pasărea deșertului, când pericolul se apropie,
Îndrăznește să moară fără teamă, apărându-și puii,
Deși cel mai aprig dintre tiranii ce străpung norii se apropie,
Însetat – da, însetat de sânge;
Și cere, asemenea oamenilor, trupul fratelui său drept hrană;
Și totuși, e mai blândă, mai miloasă decât ei;
Căci pentru foame, nu pentru glorie, prada
Trebuie să piară. Răzbunarea nu urlă în cel mort,
Nici ambiția ori faima nu încununează capul ucigașului.
III.
Deși slabă precum lama ce saltă pe munți,
Și neavând parte de pași iuți ca aerul,
Totuși, totuși voi lua apă din cele mai pure izvoare,
Chiar dacă acolo pândește o fiară mai cumplită decât tigrul.
Chiar dacă, mai groaznică decât moartea, ea seamănă disperare,
Chiar dacă umbra ei eclipsează ziua,
Iar întunericul unei spaime adânci
Împrăștie pretutindeni o teroare ce îngheață sufletul,
Și se lasă greu peste cadavrele ce putrezesc pe pământ.
IV.
Au venit la izvor să ia din undele sale
Valuri prea pure, prea cerești pentru ochii muritorilor;
S-au scăldat o vreme în lumina sa argintie,
Apoi au pierit – și au pierit întocmai ca mine.
Căci în zadar fug din strânsoarea celui intolerant;
Cei mai dragi sufletului meu
Sunt sclavi ai stăpânirii sale detestate.
El mă urmărește, mă nimicește! În zadar încerc să fug:
Ce-mi mai rămâne, decât să-l blestem – să-l blestem și să mor?
Distribuie: