M-a părăsit în tăcere
Când luna a încetat să urce
Calea azurie a abruptului Cer,
Și precum un albatros adormit,
Se balansa pe aripile ei de lumină,
Plutea în noaptea purpurie,
Înainte să-și caute cuibul oceanic
În camerele Vestului.
M-a părăsit și am rămas singur
Gândindu-mă la fiecare ton
Pe care, deși tăcut pentru ureche,
Inima fermecată îl putea auzi,
Ca niște note care mor când se nasc, dar totuși
Bântuie ecourile dealului;
Și simțind mereu - oh, prea mult! -
Vibrația blândă a atingerii ei,
Ca și cum mâna ei blândă, chiar și acum,
Ar tremura ușor pe fruntea mea;
Și astfel, deși ea era absentă,
Amintirea mi-a dat tot ce avea
Pe care chiar și Fantezia îndrăznește să-l revendice:
Prezența ei a slăbit și îmblânzit
Toate pasiunile, iar eu am trăit singur
În timpul care este al nostru;
Trecutul și viitorul au fost uitate,
Așa cum fuseseră și aveau să fie, nu.
Dar curând, îngerul păzitor plecând,
Demonul și-a reluat tronul
În inima mea slabă. Nu îndrăznesc să vorbesc
Gândurile mele, dar astfel tulburate și slabe
Am stat și am văzut corăbiile alunecând
Peste ocean luminos și larg,
Ca niște care cu aripi spirituale trimise
Peste un element senin
Pentru slujbe ciudate și îndepărtate,
Ca și cum ar fi către o stea elizeană
Navigând pentru băutură sau leac
Pentru o durere atât de dulce și amară ca a mea.
Și vântul care le înaripa zborul
Din pământ venea proaspăt și ușor,
Și parfumul florilor înaripate,
Și răcoarea orelor
De rouă și căldura dulce lăsată de zi,
Au fost împrăștiate peste golful strălucitor.
Și pescarul cu lampa sa
Și sulița pe stâncile joase și umede
S-a târât și a lovit peștii care veneau
Să se închine flăcării amăgitoare.
Prea fericiți cei a căror plăcere căutată
Stinge orice simț și gând
Despre regretul pe care îl lasă plăcerea,
Distrugând doar viața, nu pacea!
Distribuie: