Despre Meduza lui Leonardo Da Vinci în Galeria Florentina - Percy Bysshe Shelley

I.
Zace, privind cerul miezului nopții,
Pe vârful înnorat al muntelui, culcat pe spate;
Jos, se văd ținuturi îndepărtate tremurând;
Oroarea și frumusețea ei sunt divine.
Pe buzele și pleoapele ei pare să zacă
Frumusețea ca o umbră, din care strălucesc,
Arzătoare și sinistră, luptându-se dedesubt,
Agoniile angoasei și ale morții.

II.
Totuși, este mai puțin groaza decât harul
Ceea ce transformă spiritul privitorului în piatră,
Pe care liniile acelei fețe moarte
Sunt gravate, până când caracterele cresc
În sine, și gândul nu mai poate urmări;
Este nuanța melodioasă a frumuseții aruncată
De-a lungul întunericului și a strălucirii durerii,
Care umanizează și armonizează acordul.

III.
Și din capul său, ca dintr-un singur corp, cresc
Precum iarba dintr-o stâncă apoasă,
Fire de păr care sunt vipere și se ondulează și curg
Și lungile lor încurcături se încurcă unele în altele,
Și cu involuții nesfârșite își arată
Strălucirea lor împletită, ca și cum ar batjocori
Tortura și moartea dinăuntru și au văzut
Aerul solid cu multe maxilare zdrențuite.

IV.
Și, dintr-o piatră de lângă, o mână otrăvitoare
Privește alene în acei ochi gorgonici;
În timp ce în aer un liliac oribil, lipsit
De simțuri, a zburat cu o surpriză nebună
Din peșteră această lumină hidoasă a crăpat,
Și vine grăbindu-se ca o molie care aleargă
După o lumânare; iar cerul de la miezul nopții
Strălucește, o lumină mai înfricoșătoare decât obscuritate.

V.
Este frumusețea furtunoasă a terorii;
Căci din șerpi strălucește o strălucire de aramă
Aprinsă de acea eroare inextricabilă,
Care face ca un vapor înfiorător al aerului
Devine o oglindă mereu schimbătoare
A întregii frumuseți și terori de acolo --
Chipul unei femei, cu bărbi de șarpe,
Privind cu moartea la Cer din acele stânci ude.

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Percy Bysshe Shelley