Un cântec de disperare - Pablo Neruda

Amintirea ta răsare din noaptea ce mă-nconjoară.
Râul își împletește plânsul încăpățânat cu marea.

Părăsită precum cheiurile în zori.
E ceasul plecării, o, tu, cea părăsită!

Flori reci se cern peste inima mea.
O, hău de dărâmături, peșteră crudă a naufragiaților.

În tine s-au adunat războaie și fugi.
Din tine s-au înălțat aripile păsărilor cântătoare.

Ai înghițit totul, precum depărtarea.
Precum marea, precum timpul. În tine totul s-a scufundat!

Era ceasul fericit al asaltului și al sărutului.
Ceasul vrajei ce ardea precum un far.

Groaza cârmaciului, furia celui ce gonește orb,
beția tulbure a iubirii – în tine totul s-a scufundat!

În copilăria ceții, sufletul meu, înaripat și rănit.
Explorator rătăcit – în tine totul s-a scufundat!

Ai cuprins durerea, te-ai agățat de dorință,
tristețea te-a copleșit – în tine totul s-a scufundat!

Am făcut zidul umbrei să dea înapoi,
dincolo de dorință și de faptă, am pășit mai departe.

O, trup, trupul meu, femeie pe care am iubit-o și am pierdut-o,
te chem în ceasul umed, înalț cântecul meu către tine.

Ca un vas, ai adăpostit o tandrețe infinită,
iar uitarea infinită te-a sfărâmat ca pe un vas.

Acolo era singurătatea neagră a insulelor,
și acolo, femeie a iubirii, brațele tale m-au primit.

Era sete și foame, iar tu erai rodul.
Erau durere și ruine, iar tu erai miracolul.

Ah, femeie, nu știu cum ai putut să mă cuprinzi
în pământul sufletului tău, în crucea brațelor tale!

Cât de cumplită și de scurtă a fost dorința mea pentru tine!
Cât de grea și de amețitoare, cât de încordată și de avidă.

Cimitir al sărutărilor, mai e foc în mormintele tale,
încă ard ramurile încărcate de rod, ciugulite de păsări.

O, gura mușcată, o, trupul sărutat,
o, dinții flămânzi, o, trupurile împletite.

O, nebuna împreunare a speranței cu forța,
în care ne-am contopit și ne-am pierdut în deznădejde.

Și duioșia, ușoară ca apa și ca făina.
Și cuvântul abia început pe buze.

Acesta a fost destinul meu și în el a fost călătoria dorului meu,
și în el dorul meu s-a prăbușit, în tine totul s-a scufundat!

O, abis al ruinelor, totul a căzut în tine,
ce durere n-ai exprimat, în ce durere nu te-ai înecat!

De la un val la altul, încă strigai și cântai.
Stând ca un marinar la prova unei nave.

Încă înfloreai în cântece, încă străbăteai curenții.
O, abis al ruinelor, fântână deschisă și amară.

Scufundător orb și palid, aruncător nefericit,
explorator rătăcit, în tine totul s-a scufundat!

E ceasul plecării, ceasul aspru și rece
pe care noaptea îl fixează în toate orarele.

Brâul foșnitor al mării încinge țărmul.
Stele reci se ridică, păsări negre migrează.

Pustiu ca danele în zori.
Doar o umbră tremurătoare se răsucește în mâinile mele.

O, mai departe de orice. O, mai departe de orice.
E ceasul plecării. O, tu, cea părăsită!

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Pablo Neruda