Din – Douăzeci de poeme de dragoste - Pablo Neruda

Pot scrie cele mai triste versuri în seara asta.

Să scriu, de pildă: „Noaptea e frântă
și tremură, albastre, stelele-n depărtare.”

Vântul nopții se-nvârte pe cer și cântă.
Pot scrie cele mai triste versuri în seara asta.
Am iubit-o; uneori și ea m-a iubit.

În nopți ca acestea am ținut-o în brațe.
Am sărutat-o nesfârșit sub cerul nemărginit.

Ea m-a iubit; uneori și eu am iubit-o.
Cum să nu-i fi iubit ochii mari și liniștiți?

Pot scrie cele mai triste versuri în seara asta.
Să mă gândesc că n-o am, să simt că am pierdut-o.

Ascult noaptea vastă, și mai vastă fără ea.
Versurile cad pe suflet ca roua pe iarbă.

Ce mai contează că n-am putut s-o păstrez?
Noaptea e frântă și ea nu e cu mine.

Atât. Cineva cântă în depărtare. Departe,
sufletul meu nu se împacă s-o fi pierdut.

Privirea o caută, ca și cum ar vrea s-o ajungă.
Inima o caută: ea nu e cu mine.

Aceeași noapte albește aceleași ramuri.
Noi, cei de-atunci, nu mai suntem la fel.

Nu o mai iubesc, e sigur, dar cât am iubit-o!
Vocea mea căuta vântul s-ajungă la ea.

Sărutările altuia pe ea, ca sărutările mele.
Vocea ei, trupul ei luminos, ochii nesfârșiți.

Nu o mai iubesc, e sigur, dar poate că o iubesc.
Iubirea e scurtă, uitarea e atât de lungă.

De când, în nopți ca acestea, am ținut-o în brațe,
sufletul meu nu se împacă s-o fi pierdut.

Deși aceasta e ultima durere pe care mi-o pricinuiește,
și acestea sunt ultimele versuri pe care i le scriu.

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Pablo Neruda