Cea mai tristă poezie - Pablo Neruda

Pot scrie cea mai tristă poezie în seara asta.

Să scriu, de pildă: „Noaptea e plină de stele,
iar stelele, albastre, tremură în depărtare.”

Vântul nopții se rotește pe cer și cântă.

Pot scrie cea mai tristă poezie în seara asta.
Am iubit-o și, uneori, m-a iubit și ea.

În nopți ca aceasta, am ținut-o în brațe.
Am sărutat-o de atâtea ori sub cerul nesfârșit.

M-a iubit, uneori am iubit-o și eu.
Cum să nu-i fi iubit ochii mari și liniștiți?

Pot scrie cea mai tristă poezie în seara asta.
Să mă gândesc că nu o mai am. Să simt că am pierdut-o.

Să ascult noaptea imensă, și mai imensă fără ea.
Și poezia cade peste suflet ca roua pe iarbă.

Ce contează că iubirea mea n-a putut s-o păstreze?
Noaptea e plină de stele, iar ea nu e cu mine.

Asta-i tot. Departe, cineva cântă. Departe.
Sufletul meu e pierdut fără ea.

Parcă s-o aduc mai aproape, ochii mei o caută.
Inima mea o caută, iar ea nu e cu mine.

Aceeași noapte ce albește aceiași copaci.
Noi, cei de odinioară, nu mai suntem la fel.

Nu o mai iubesc, e drept, dar cât am iubit-o!
Vocea mea căuta vântul să-i atingă auzul.

A altuia. Va fi a altuia. Așa cum odinioară
aparținea sărutărilor mele.
Vocea ei, trupul ei ușor. Ochii ei nesfârșiți.

Nu o mai iubesc, e drept, dar poate că o iubesc.
Iubirea e atât de scurtă, iar uitarea atât de lungă.

Pentru că în nopți ca aceasta am ținut-o în brațe,
sufletul meu e pierdut fără ea.

Deși aceasta ar putea fi ultima suferință pe care mi-o pricinuiește,
și aceasta ar putea fi ultima poezie pe care o scriu pentru ea.

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Pablo Neruda