Izvorul dragostei, visează unii
țâșnește undeva, în munții Lunii...
Din cine știe ce gheizere-albastre și ploi
bate lumina lui până la noi.
Noi stăm pe Pământ
în seceta noastră,
în săracul nostru veșmânt,
și mumurăm: lumină albastră
mângâie încruntata frunte a noastră,
umple-ne paharul câte puțin
cu străveziul tău vin...
Rugămu-ne ție, izvor răcoros,
picură până la noi, cei de jos...
Dar munții Lunii tac sub omăt.
Cântecul nu li se-ntoarce-ndărăt.
Iar dragostea stă lângă ei întristată
de moarte
că nu o cunosc și o caută atât de departe...
Distribuie: