Vârsta de bronz - Nicolae Labiş

1.
Prietenii mei, traiul ni-i tot mai matur,
Deși suntem la vârsta poeziei lui Rimbaud Arthur.
Ne-am plictisit de snobism, până și de plictis,
Ochiul rațiunii ne urmărește pururi deschis,
Romanțele sentimentale de multă vreme ne fac haz,
Vedem luna sferică, aridă, reală,
Fără ochi și obraz
Și fără beteală.

Cel mai bun dintre noi poartă în spate o dâră de cuțit.
Fusese activist și a primit-o fără să se clatine, bărbătește.
De aceea i-i chipul mai palid, glasul mai repezit
Și câteodată tușește.
Celui mai vesel flăcău dintre noi
I-a murit și bunicul și tatăl în război.
Mama lui a tors, a cârpit și-a spălat pe la case.
De aceea scrie poezii cu lozinci care sunt totuși frumoase.
Celui mai tânăr dintre noi, celui cu unghiile netăiate,
I-a trimis taică-sau răspuns că nu mai vrea să-l știe
Dacă-l mai întreabă-n scrisori, în loc de sănătate,
De ce n-a intrat încă în Gospodărie.

Fiecare, fără chiote, își iubește țara,
Suferind când echipa națională pierde vreun campionat
Și mai mult, decât omătul mieilor, primăvara,
Ori tragedia șovăirilor țăranului
Lasă un raion codaș la semănat.

Fiecare dintre noi a sărutat mândria pe față
Cu buze fierbinți și subțiri.
Nimeni dintre noi nu-și pleacă fruntea semeață
Decât în fața robinetului, și fiecare are multe amintiri.

Prietenii mei, traiul ni-i tot mai matur,
Deși suntem la vârsta poeziei lui Rimbaud Arthur.
Romanțele sentimentale de multă vreme ne fac haz,
Fără ochi și obraz
Și fără beteală.

Câteodată totuși, în nopți cu nouri limpezi,
Când flăcări verzi pe sârmă înșiră ultimul tramvai,
La luna astronomică privim sfioși, alături
De față caldă și cu păr bălai.
Căci tinerețea noastră, când știm și când nu știm,
Ne porunceste pulsul în piept, ca o dogoare,
Precum curajul omenesc, fierbinte,
În miezul navei interplanetare.

2.
Clopote grave sunară trezirea
Generației noastre.

Tragem cugetarea afară din teacă.
Anii noștri în dansul cu săbii acum să petreacă.
Dansul superb ca o luptă și ca o-nnoire ,
Ca un zbor însetat de Icar, spre fericire.

Vrem să descâlcim toate căile!
Vrem să istovim toate punțile!
Ca, împrejurul catargelor, stoluri de păsări,
Noi întrebări, noi întrebări ne înconjură frunțile.
Dezlegările detună în creier.
Una după altă cad despletite
Întrebările, întrebările nesfârșite.

Linia buzei se taie mai sigură,
Ochii străpung mai adânc și-s mai grei.
Între călcâi și recile steiuri
Sufletul nostru aruncă scântei!

Bunii noștri, în lupte prelungi,
Pentru noi câștigară
Cămășile albe de stăpân peste țară.
De-om uita-o vreodată, apoi
Să ardă cămașa lipită de noi!
Prin vastele stepe ale amintirii
Încă aleargă-n vârtej delirant
Văpăile războiului, negre,
Am văzut fața cu coadele lungi.
Fugea îngrozită-n april
Printre gloanțele câmpului verde
Ca fumul de trotil.

Am văzut moșneagul alergând în jurul
Casei năruite-n fum gălbui.
Poți uita vreodată cascadarea plânsului -
Tușa-nsângerată-a sufletului lui?...

Cu zornet de oșți, frontul trecu peste sat.
Vai, câte morminte-nsorite,
Câte-nsorite ruine
Și câtă durere-nsorită-a lăsat!
Foame și tifos, bătrâni și copii,
Ologi, și vădane, și tifos, și foame.

Mâncau poame crude. N-au mai fost poame.
Mâncau copiii, livizii copii,
Șopârle prăjite-n jăratic de vii.
...
Eu știu un om de-atunci
Cu față înăsprită de pușcării și munci.
Se perindase răzvrătită-ntreagă
Viața lui dreaptă de țărani săraci.
Glumea cu mai toți - la ce s-amărăști oamenii
Când și așa is destul de posaci!
Era un om vesel, numai câteodată
Se făcea îngândurat și ursuz.
Vorbele lui îmi aprindeau inima
Pâlpâind ca flacăra-n auz.
L-au privit oamenii ferit la-nceput,
Apoi au stat cu el la sfat pe șanț.
I se vedea pe mână inel crestat în piele -
Sărutul unui lanț.
O, ziua ceea, clocot nebunesc.
Venea porumb și grâu - porumb rusesc.
Cu sacii peticiți, ca o vâltoare vie,
Curgeau flămânzii, mulți, la primărie.
Și s-a mâhnit, s-a-nfuriat mulțimea
Când a văzut că-n grâul cel rusesc
Prin mucegaiul boabelor încinse
Viermii pestriți foiesc.
Strigă primarul: - Nu ți-i bun, sărace?
Pune-l în sac! Eu altul nu pot face!
Dar omul cu inelul roș la mână
S-a încontrat: - Băieți! la căutat!
Primarul, grâul nostru ne-a schimbat!
Și i-am găsit într-adevăr umplută oală

Cu grâu curat
Și cu porumb curat
Ca aurul la minele din Baia.
La geamul vecinului meu, pe-nnoptat,
Dulăul a scâncit și a tăcut.
Îngrozitor, subit, a lătrat
Mitraliera.
Mi s-a părut că luna desprinsă se lasă
Ca un trăsnet rotund peste văi.
Ferestrele săreau în țăndări -
Ochi după ochi, bucăți de văpăi.
În zori, la poarta vecinului meu,
Năruită,
N-avea cine prinde pânza cernită
Era un om vesel, numai câteodată
Se făcea îngândurat și ursuz
Îmi spunea lucruri care-mi aprindeau inima
N-a apucat să termine de spus
În mintea mea, peste ochii lui siguri,
Ochii lui petrecuți de zădufuri și friguri,
Uitarea nicicând n-o să-și scuture pletele.
Simt în ceafă ochii lui, sfredele:
Spune, spune, spune
Tot ce eu n-am putut spune!
Cu limbile negre proptite-n pământ,
Pluguri, pluguri; zarea detună,

Nave metalice zgârâie cerul:
Bun! Ceru-i senin! N-o să fie furtună!
Sonda erupe; se-ndoaie spectral
Mâna, mâna pământului, brună.
Nave metalice zgârâie cerul:
Bun! Ceru-i senin! N-o să fie furtună!
Țara se-ntinde cu cerul aproape
Brăzdată de sârme sonore și ape.
Țara se-ntinde brăzdată de noi
Palate și fabrici în sate și-orașe:
Acestea-s pecețile frunților noastre
Și brațelor noastre , uriașe.
Brațele noastre vânjoase sunt arse de vânt,
Nările noastre rănite de vânt,
Nările noastre amestecă iz de benzină și f loare,
Gândul ne mâna spre vânturi mai dulci, viitoare.
Curg în Carpați mucezitele șipote
Cu apă bâhlită, hulită și rea:
„Aici s-adăpară bandiții din codri. Nimeni nu bea!“
Ascuns în piatră ori ascuns în nămol,
Ori ascuns în suflete cu dangăt gol,
Cu dârzenie neagră pândește
Cel ce mi-a ucis vecinul, mișelește.
Ucigașul trăiește!
Vecinul meu n-are un ochi:
Ucigașul l-a asmuțit

Pe badea Nătângu, cel ager de cuțit!
Frate-meu e galben de vin și de tristețe:
Ucigașul s-a aflat să-l răsfețe!
Sora mea, școlărița, a slăbit,
S-a ofilit la internat:
Ucigașul a furat!
Simțiți, prieteni, sfânta ură,
Ura fără măsură, ura mare,
Cât toate iubirile noastre de mare!
Greșeală, nepăsarea ori încâlciții pași
Sunt vină ce mai crâncenă ca vitriolul arde.
Nu-i timp de pocăință și remușcări! De-acum
Nu mai schimbăm cuvântul și armă cu petarde.
Suntem mândri, prieteni, de zorile nemaivăzute
Ale deșteptării noastre, masive ca stâncile,
Zorile-n care se-mbină seninul victoriei
Cu sângele jertfelor noastre, cu sânge.
Suntem mândri de holde și cântece,
De râsul sănătos, cu toată gură,
Prieteni, dar și-n hohotele noastre de râs
Să scapere ura!

Vârstă de bronz, clopote grave sunară,
Tragem cugetarea din teacă afară!

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Nicolae Labiş