Rapsodia pădurii - Locuri și întâmplări - Nicolae Labiş

1

Tu urci din șesuri, din orașe vii,
Și-n suflet porți neliniști citadine.
Eu m-am desprins din munții vineții,
Cascade vuitoare port în mine.
Ai suferit, cum într-un fel și eu
Am suferit atâtea nopți și zile…
De-aceea străluciri de minereu
Și tu porți în rotundele pupile.
Ne-am prins cândva de mână sub o stea,
Iubeam aceeași stea și numai una,
Și pașii ne-am alăturat, așa,
Pentru un timp, ori pentru totdeauna.
Desigur, nu puteam iubi la fel
Pădurea care mi-i a doua mamă,
Care-n frunziș de-aramă și oțel
Fremătător la ea mereu mă cheamă.
Pe tine te chema spre ea un gând
Și-un dor cu dulci fioruri furtunoase,
Dar eu o am și-o țin aici, oricând,
Sub tâmplă, și-n rășinele din oase.
Prietene, vezi azi din nou, noi doi,
Suind pe firul apei zbuciumate,
Până acolo unde-n lung șuvoi
Vâltoarea urlătoarelor se zbate,
Să ne oprim pe creste cu brădet,
Sub horbota zăpezii sclipitoare,
Și glasul amintirilot, încet,
Să ne-nvălească-n falduri de ninsoare?

2

Un vânt prin cetini șerpuie spre-aiurea
Și flăcări verzi de vâsc s-aprind în brazi.
Prietene, aceasta mi-i pădurea.
Parcă mă văd copil. Era ca azi.
Pe-aceste părți pe unde se-nconvoaie
Drumul de fier pe cremene durat,
Atunci, în primăverile cu ploaie,
Urlau puhoaie-n goană către sat.

Aici pe-un om l-a prins cândva puhoiul –
Trăgea butuci cu boii spre oraș.
S-au prăvălit butucii, omul, boii,
În valul înspumat și nărăvaș.
Nevasta alerga pe mal, smintită,
De mână cu copiii amândoi…
Se tânguia cu fața împietrită:
- Copii, ce ne-om mai face fără boi?

Alt om căra aici un fag cu calul,
Să-l ducă și să-l facă-n văi mangal,
Și glodul toamnei șiroia ca valul –
A lunecat în glod bătrânul cal.
Cu osul mâinii spart, cu fața pală,
S-a răzămat țăranul de-un copac
Și-a fluierat spre calul mort, a jale:
- De-acuma fără cal eu ce mă fac?

Pricepi, nu omul mort, nu mâna frântă,
Ci boii-ntâi, ci calul mai presus.
Că omul la ce-i bun dacă butucul
Spre văi nu poate fi în spate dus?
Și dacă-n târg n-ajungi ducând spre sară
Butuci vânjoși, stăpânul negreșit
N-o să-ți mai dea otrava cea amară
Ce-o jinduiești – porumbul mucezit,
Să nu mai aibă nimeni bucuria
Să vadă cum copiii joacă-n uși
Când mama, cu obrazul ca hârtia,
Aduce-otrava galbenă-n căuș!


3

Pe când țăranii se sfârșeau de foame,
Pe când de frig copiii se sfârșeau,
În ambele castele, iarna, Vodă,
Și slugile, și câinii petreceau.

O întâmplare mai păstrez în minte,
Vibrând din apa strânsului trecut,
Când Vodă-a vrut să ne cunoască satul
Și a venit chiar el de l-a văzut.

Se prăvălea o iarnă în putere
Pe munții colțuroși, crăpați de ger.
O iarnă ca sfârșitul unei ere –
Numai nămeți, fără pământ și cer
Țărani cu fețe arse ca de sodă
Se-nșiruiau tăcuți ca la prohod.
Venea semeț la vânătoare Vodă
Între armii de câini și de norod.

- Lătrați, țărani, că Vodă azi petrece,
Și câinii nu-i ajung pentru lătrat!
Ce, dacă viscolul scâncește rece
În hornurile voastre de prin sat?
Ce, dacă vântul degetele-și vâră,
Obraznic, prin sumanul cu spărturi?
De nu lătrați, lăsați în urmă dâră,
Însângerată dâră prin păduri!
Eu am văzut privirile acelor
Care-au lătrat de frig și foame plini.
Care-au stârnit și-au hăituit prin geruri
Jivinele din negre vizuini.
Să nu mai aibă nimeni bucuria
Să vadă-n ochii de părinți și frați,
Când se-ntorceau, rușinea și mânia –
În ochi atât de dragi și-nfometați!

4

Ani au trecut; războiul a trecut,
A calcinat cu cranii albe munții
Și-atâtea gânduri rele s-au zbătut,
S-au încâlcit sub limpezimea frunții…
Alți ani trecură; craniile albe
S-au înfundat spre-odihnă, între roci,
Și-au prins să-mi limpezească firul vieții
Noi voci, mult așteptate, calde voci.

Zburase seceta pe satul nostru
Cu nevăzute aripe fierbinți,
Eu mai trăiam o vârstă-n care viața
Neștiutor îți râde, cu albi dinți,
Cu câtă bucurie-am prins în palme
Întâii stropi de ploaie mari și calzi!
Știi tu ce bine-i după-atâta vreme
În matca gârlei iarăși să te scalzi!
Știi tu ce bine-i să privești în zare –
Cu ochii fripți de-ai secetei arsuri –
Cum după-atâta vreme parc-asudă
Cu aburi groși bătrânele păduri!
Să te învârți prin sulițele ploii,
Să vezi cum se dezdoaie-ncet, jilav,
Un fir de iarbă surâzând luminii,
Precum un om după un somn bolnav!
Când mari nevoi ți-apasă greu pe umeri
Nu mai gândești la vechile mâhniri…
Acum când bune ploi întunecoase
Au luminat pământul cu-nverziri.
Durerile ce-odată cariară
Pădurile, în mine-au răsunat…

Atât doream să nu se-ntoarcă iară
Cu hohote vrăjmașe peste sat,
Să nu mai aibă nimeni bucuria
Să vadă cum copiii joacă-n uși
Când mama, cu obrazul ca hârtia,
Aduce-otrava galbenă-n căuș!

Ți-am povestit cândva cu câtă trudă
Partidul și-a urnit în sat un drum.
Venind târziu și ostenit acasă,
Parcă-l mai văd pe tata și acum.
Pe-atunci visam la fapte mari de arme,
La un haiduc călit și legendar –
El colindase satul ziua-ntreagă,
Să împărțească foi dintr-un ziar,
Deși visam povești cu cerbi și ciute,
Eu sufeream tăcut, înduioșat,
Când foile rămase nevândute
Îngândurat, le așeza pe pat…
Mă frământam: pentru atâta treabă,
Pentru aceste teancuri mari de foi
Îndură tata drumuri lungi și foame.
Nopți nedormite, vânturi reci și ploi?
Pentru atâta umblă să-l omoare
Tâlhari fugiți în munții cei sâlhui,
Pentru aceste teancuri de ziare
E veșnic încărcată pușca lui?

Sunt parcă iar în vremurile-acele,
Aud cum brazii-n munți se prăbușesc,
Văd ale puștii magice oțele,
Și tatii cu sfială îi șoptesc…

- Eu, tată, nu înțelegeam prea bine
Ce de la tine-am înțeles cândva…
De ce și noaptea către carabină
Crispată mâna ta se întindea.
De ce, bolnav, doreai cât mai devreme
Să scapi de perini, doctorii și ceai,
De ce, în somn, când aiurai de febră
Și prin delir cu cienva luptai!
Nu am cuprins întregile-nțelesuri,
Din patul tău când iarăși te-ai dat jos –
De ce pășind pe drum, slăbit, cu grijă,
Erai la față-atâta de voios…
Azi înțeleg…
Și mai erau ca tine…
Din câți erau s-au înmulțit mereu.
Azi dacă trec pe-ncovoiate șine
Vagoanele cu lemn vânjos și greu,
Dacă atâtea glasuri vii de muncă
Din munți în munți prelung s-alungă-așa,
Dacă-a fugit din satul nostru foamea,
În toate este mâna lor și-a ta.
Fii binecuvântat, că visuri sfinte
Sădeai în noi, plătind cu al tău chin.
Tovarășe, prietene, părinte,
Pădurilor și ție mă închin.

5

O seară, străvezie s-a lăsat.
Ca ochii de foc s-aprind în fundul văii
Luminile ferestrelor din sat.
Pe drumul gol de sănii, zurgălăii
Au amuțit și uite cum coboară
Un ceas de taină când în munții grei
Sălbăticiuni sfioase trec prin sară,
Pe sub troiene-n trap stârnesc scântei,
S-avântă-n joc de blănuri moi, apucă
Cleștarul serii-n coarne, ca în clești,
Cap lângă cap s-alătură în goană
Cu gâfâit de șoapte omenești.
Prin arborii de plumb își cerne luna
Lumina deasă-n aerul fluid.
La marginea poienii luminoase
Pe care-n ziduri, codrii o închid
Pârâul unde vinete-și frământă
Sub scoarța dantelată migălos
Și-n cadențări neregulate-i cântă
Acestui dans sălbatic și duios.
Întreaga vale în când o înfioară
Ca pe o cutie albastră de vioară
Își tremură pe nevăzute strune
Cu gâlgâit bulbucii suferinzi
Și copci deschide-a apelor oglinzi,
Sub alba sărutare a sorei lune.

Încovoiată spre pârâu o umbră
Sau vietate s-a mișcat, cumva?
Ea s-a mișcat adâncul glas s-asculte
Sau s-a mișcat spre undă să o bea?
O văd acum - ea are ochii umezi,
Ce-amestecă o spaimă cu porniri
Tulburătoare, care fac să-i joace
Nările ei lărgite și subțiri;
Și vântul, aspre degete trecându-și
Prin blana cu mari umbre de tăciuni,
Cutremură făptura căprioarei,
Făptura tinerei sălbăticiuni.

Când uite-l sus, pe muche se arată
Un țap semeț, în vânt adulmecând.
Pe fruntea lui înaltă, ridicată
Coarne-ascuțite-și despletește-n vânt,
Cu pași ușori, cu pași înceți, coboară...
Tresare când îl vede căprioara,
Copitele-i se scutură și fug,
Dar pașii n-o mai duc pe căprioară
Către păduri, ci către el o duc.
El își apleacă fruntea cu sfială,
Apoi se prind alături în dans mut
Și bun. se privesc de parcă s-ar cunoaște,
Deși nicicând ei nu s-au mai văzut;
Alături amândoi aleargă, -apucă
Cleștarul serii-n coarne ca în clești,
Cap lângă cap nedeslușit se-ntreabă
Cu gâfâit de șoapte omenești.
Dansând trec prin poiană luminată,
Se depărtează-n trap prin munții grei
Și-n urmă-n dâră lungă se înșiră
Stârnitele copitelor scântei.
Numai izvorul singur a rămas
Cântările de dragoste să-și sune
Și să-și deschidă între copci oglinzi
Sub alba sărutare a sorei lune.

Prietene, e timpul și noi doi
Spre sat să ne întoarcem laolaltă,
Purtând în suflet roiuri de lumini
Și albe purități de iarnă caldă.

Un teren sau aude Șuierând în munți...
Poate acum, învăluite în sară,
Fetei iubite undeva vibrând,
Ascultă-un teren ce șuieră în gară.

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Nicolae Labiş