Minunea de atunci - Nicolae Labiş

Am umblat toată ziua prin codrii pletoși.
Ascultam cum un cântec semeț se porni pe
Înaltele crește. Sălbateci cocoși
Cântau și băteau din vânjoase aripe.

Către școală, la târg, voi porni în curând...
Suflă printre frunze o boare subțire,
Treceam pe cărări murmurând, lăcrămând,
Și mângâiam copacii pentru despărțire.

Seara am spălat căruța, am țesălat calul
Păstrându-mi pe palme mirosu-i plăcut,
M-am urcat pe cuptor, pentru ultima oară,
Pe culcușul bătrân și fierbinte de lut.

Cu seară-mpreună au intrat în odaie
Vecinul și alți oameni mulți de prin sat.
Aveau frunți luminate de flacăra lămpii
Și-au început să vorbească frumos și ciudat.

O, fapte ce-atunci lunecarăți în preajma-mi,
Retrăite în minte sens nou căpătați!
Stânile noi, voia bună din sate
Se nășteau seara ceea sub ochii-mi mirați...

Simțeam cum un somn liniștit mă învăluie,
Cum pleoapele grele încet se închid.
Știam eu atunci că îmi străjuie somnul
Întâia ședință din sat, de partid?

Știam că pornirea din munte în lume,
Că drumul cel lung ce apoi îl bătui
Prin holdele cărții și ale poemei
Pornise simbolic sub flamura lui?

În zori, rourați, sclipeau umed mălinii.
Căruța porni printre casele mici.
Simțeam eu atuncea ce vânt de schimbare
Nebănuită plutește aici?

Și tată privea împrejuru-i. Ogoare
Ciuntite. Tranșee. Urme vechi de prăpăd.
Tăcea. Și eu cred c-avea plină privirea
De minunea ce astăzi în sat eu o văd.

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Nicolae Labiş