În copilăria minții, îți priveam înaltă creasta
Printr-un ochi crăpat de sticlă, cu tot dorul, la fereastra,
Jinduindu-ți măreția ta, sălbatică și dură,
Tu zâmbeai dorinții mele cu a peșterilor gură,
Și în clocot de cascade îmi spuneai : nici eu, nici altul,
N-o să poate să-ți aducă, tot seninul și înaltul
Te iubeam cu ale tale horbote strălucitoare,
Cu vuirea ta de tunet, ori cu șopot de izvoare,
Mă-ncântau, amețitoare, ale apelor ecouri
Și-mi înfiora gândirea răsuflarea ta denouri.
Când ți-am spus aceste toate, alb la față și tăcut,
Mi-ai îngăduit doar poala, în răstimpuri să-ți sărut.
M-am întunecat la față sărutând a tale poale -
Sărutându-le, luat-am nestemate și metale,
Din metal clădit-am scară, să-ți ajung străluminată
Frunte, și-n întunecime luminăm cu nestemată.
Drumul dragostei de tine zi de zi eu îl scurtai,
Și tu, făr-a prinde veste, tot mai mult mi-ngăduiai
Astăzi, creasta cea mai naltă îmi e reazim pentru pas
Astăzi, ultima-ți trufie mult în urmă a rămas,
Suntem unul lângă altul - eu și creștetele tale.
Și ne-mpărtășim iubirea de pe înălțimi egale.
Azi e clipă. Poate mâine, spre seninuri vulturești,
Spre-a-mi ajunge înălțimea, te vei încorda să crești.
Distribuie: