Confesiuni (III) - Nicolae Labiş

Deci a venit și toamna cu palele-i tristeți
Și curg încete frunze și-s pașii mai înceți,
Pe-arginturile minții tresaltă întrebări
Cum joacă pe icoană lumini de lumânări.

Și înghețate colburi pe vânt se zbat mereu.
Unui copil aseară i-au smuls înaltul zmeu,
Și-atârnă astăzi zmeul de-un fir de telegraf
Atât de mort acolo și zdrențuit de praf.

Iar oamenii-s mai singuri mișcându-se-ntre ei,
Le-a pus pe fete toamna un vinețiu polei
$i se crispează râsul puțin câte puțin
Studentei, de acasă i s-a trimis un vin.

Eu am băut dintr-însul.
Era un vin modest.
Ca mămăliga bună, că pâinea de sub țest,
Și m-am gândit ce doruri adânci, ce tandru rit,
A curs în clipocirea acestui vin, topit,

Și ce reproșuri poate și nedormite nopți
Curg în lividul sânge al strugurilor copți
Și vinul lăudându-i pleoapele mi-am strâns
Și nebăgat de seamă în mine surd am plâns.

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Nicolae Labiş