Am fost stup de pofte și de miere,
îmi frângeam spre stele-n clinchet un genunchi,
Gândurile, mâinile ridicau tăcere
și melancolie densă și putere
Spre multiplicata față ce mă cere
Pentru veșnicie, pentru înviere -
Veverițe albe lunecând pe trunchi.
Pentru ce acestea toate le mai spun?
Inima-mi, putea-voi astfel s-o îmbun?
Ai venit când toamna soarele-și sugea -
Astfel niciodată n-are să-i mai sugă
Razele-i lucide. - și asemenea
Soarelui, plecasem pletele, a rugă.
Ai tras podul, poartă și zidiri roșcate,
Crenelări severe, iederi în apus,
închizând atâtea fumuri inelate,
Purități de pâclă strânsă sub lacăte,
și vâltori de sânge cu ecou ce bate
în pereți de clopot ceruit, să-noate
Au pornit; și-n zarea zărilor s-au dus.
Și s-a stins în minte ultimul meu gând.
Parcă-mi ești alături încă. Până când?
Oh, dacă putea-voi iarăși să-mi dezdoi
Amândoi genunchii, cred că peste noi,
Mie semănându-mi, soarele și azi
Ar privi cenușă unde-ncepi să cazi
Neclintit ca-n vara din decisu-i unghi.
Distribuie: